Scurt istoric al piețelor

Pentru orașele europene, piața e locul cel mai important. Acolo duc arterele principale, acolo se află cele mai semnificative clădiri și statui. O piață de oraș european e un rezumat. Istoric, arhitectonic, cultural, social. Într-o piață de oraș se văd bine și deseori deodată toate straturile vieții omenești, ale vieții sociale. Piața orașului e, din acest punct de vedere, un spațiu privilegiat. Un palimpsest care vorbește, dacă știi să-l citești, despre istoria și viața așezării în epoci diferite.

Povestea piețelor europene e legată printr-un fir istoric continuu de antichitatea greacă, unde apare plateia, apoi agora. Piața urbană e specifică Europei, pentru că o continuitate atât de lungă nu e prezentă în celelalte culturi, chiar dacă și acolo există piețe, unele chiar foarte mari. Europa a inventat piața, a dezvoltat-o ca formă arhitectonică, pentru a o exporta în întreaga lume, cu precădere în perioada colonială.

La începuturi o simplă lărgire a drumului principal din polisurile grecești, piața capătă, cu timpul, funcții comunitare și religioase și începe să fie înfrumusețată. De la greci, piața e preluată de arhitecții romani, unde forul e esențial în gândirea spațiului. După căderea Imperiului Roman, viața urbană își revine în Europa abia în preajma anului 900, când multe dintre burgurile medievale se dezvoltă deasupra vechilor așezări romane, păstrând planul și schema lor stradală, cu locul forului devenit piață centrală, așa cum se întâmplă la Zadar sau Pore, pe coastă dalmată.

Orice oraș medieval, fotografiat în zbor de dronă, te lasă să vezi opoziția fundamentală dintre margine și centru, pentru că orașele medievale sunt înconjurate întotdeauna de ziduri. Câteva, precum Óbidos, în Portugalia, păstrează intacte și astăzi aceste fortificații. Piața e un spațiu larg, opunându-se volumetric străzilor întotdeauna înguste și întortocheate ale orașelor. Aproape obligatoriu, în piața medievală se găsesc catedrala și o fântână. Pentru orașele mici, rolul fântânii e și funcțional. Pentru orașele mari, rolul e pur estetic, prezența fântânii acolo ține de tradiție și de ritual.

Existența zidurilor a avut câteva consecințe importante pentru orașele din toată Europa occidentală. În primul rând, spațiul limitat a făcut ca, secole la rând, populația să fie constantă numeric în interiorul zidurilor. Când populația crește, e preferabilă întemeierea de orașe noi, în defavoarea lărgirii incintei fortificate, și de aceea Evul Mediu excelează în înființarea de așezări. Construcția începe întotdeauna cu centrul, cu piața, locul ei e fixat primul. O a doua consecință importantă a existenței zidurilor: centrul rămâne mereu același. Piața se găsește în aceste comunități în principiu suprapusă centrului geometric. Era spațiul cel mai protejat. Acolo, inamicul ajungea cel mai târziu. Apoi, intrarea se face în orașe doar prin câteva porți. Automat, toate drumurile de intrare duc mai departe către piața centrală. Perspectiva aeriană arată că piața este punctul focal al orașului medieval. Zidurile marchează vizual, cât se poate de clar, raportul de opoziție al centrului cu periferia. De aici, o altă consecință de-a lungul evoluției: când, în zorii modernității, zidurile sunt dărâmate, orașele acestea tind să se dezvolte nu liniar, ci concentric, adăugând o secvență de teren la o structură deja existentă, structură vizibilă încă la multe dintre orașele europene de astăzi.

În Renaștere, Europa moștenește orașele medievale. Pe acestea nu le mai iubește și le vrea cu totul diferite: în interiorul unor limite construite, Europa imaginează altfel de lumi urbane. Epoca nu e însă notorie pentru întemeierea de orașe reale, ci de orașe fictive. Când totuși teoria trece în practică, aceasta se întâmplă mai curând ca urmare a unor calamități. Pe 21 septembrie 1561, un incendiu de proporții cuprinde orașul Valladolid. Nenorocierea suferită de oraș e, pentru urbanism, o adevărată binecuvântare. În spațiul rămas gol e construită splendida Plaza Mayor, până astăzi una dintre cele mai mari din Spania. E prima piață regulată a Europei, astăzi, pe nedrept, atât de puțin știută. Simetria ei și planul se văd foarte bine de sus. Tiparul arhitectonic și urban instituit la Valladolid e preluat de numeroase alte piețe, ajungând la perfecțiune în 1729, prin Plaza Mayor de la Salamanca, una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii. Numai din fotografia aeriană vezi imediat că perimetrul pieței nu e un pătrat, ci un trapez. De la nivelul ochilor, piața e percepută de oricare trecător, fără excepție, ca având laturile perfect paralele și egale: o subtilă iluzie optică, atent calculată pentru a adânci perspectiva și contracara spațiul relativ mic avut la dispoziție de arhitect.

Începând cu secolul al XVI-lea, orașele continuă să aibă fortificații, dar ele sunt gândite altfel. Misiunea proiectării de planuri de oraș trece din ce în ce mai mult din mâna artistului-arhitect în mâna inginerului. Momentul esențial de schimbare e în secolul al XVII-lea și se leagă de numele lui Vauban. Tipul de fortificație propus de el presupune staționarea în interiorul zidurilor masiv fortificate ale orașului a unui număr mare de soldați. Forturile în formă de stea împânzesc repede Europa, de la Naarden și Bourtange, în Olanda, până la Alameida, în Portugalia, sau Alba Carolina, în România. Aceste orașe militare au o structură perfectă, cu strazi drepte și aliniate, ducând, obligatoriu, către o piață largă, în centru. De la nivelul solului, perfecțiunea forturilor se lasă doar intuită, mai ales că, adesea, clădirile sunt austere. Sunt însă de departe cele mai frumoase așezări ale continentului ce pot fi astăzi fotografiate din înaltul cerului, stele așezate pe pământ. Nicăieri nu e mai clară, ca în cazul lor, importanța pieței ca spațiu central.

După mijlocul de secol XVIII și în secolul XIX, orașele se reinventeză într-un fel care reflectă schimbările militare, tehnologice, dar și politice. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scăzuse deja de bună vreme, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Monarhii aduc soldații în oraș, iar soldații au nevoie de străzi drepte. Pentru a acționa rapid, dar și pentru a-și desfășura frumos paradele. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scade treptat, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Aristocrații locuiesc tot mai puțin în palatele lor de la țară, vor să fie cât mai aproape de centrele de guvernare. Își construiesc reședințe în oraș. Cu timpul, acestea devin principala lor reședință. Dintr-odată, pe mulți dintre ei îi interesează felul în care arată orașul. Urmarea? Planul orașelor se schimbă radical. Se schimbă, inevitabil, și rostul piețelor, și raportul lor cu restul spațiului. Dacă așezările medievale vechi au o structură bazată pe nevoile întregii comunități, orașele se modifică pentru a corespunde gustului aristocraților. În zona esteticii urbane se întâmplă transformări esențiale. Când străzile devin drepte, perspectiva se deschide, oamenii încep să vadă mai departe, până dincolo de prima curbă. De aici până la a teoretiza vista e doar un pas. Vista, necunoscută Antichității clasice, presupune o concepție urbanistică mult mai complexă: monumentele și statuile nu trebuie văzute doar de aproape, ele reprezintă un reper și când se află la capătul unei străzi lungi care, dreaptă fiind, permite ochiului să pătrundă în piață de la mare distanță. Ceea ce înainte fusese un efect întâmplător, devine acum element de studiu. Arce triumfale, coloane comemorative, statui sunt construite în așa fel încât să fie frumoase și de la distanță. De aici până la axele ceremoniale care vor străbate orașele, legând între ele piețele, mai e doar încă un pas. Lisabona, privită de sus, dezvăluie dintr-o privire transformările făcute, sub coordonarea marchizului de Pombal, după devastatorul cutremur de la 1 noiembrie 1755. Piețele Lisabonei reprezintă un adevărat sistem. Bulevarde largi și aliniate leagă Piața Comerțului de Rosio, Rosio de Figueira, Martim Moniz și de Restauradores, Restauradores de Praça do Marquês de Pombal, și toate au în mijloc monumente impresionante.

Ca o piață să existe, clădirile nu sunt suficiente. Orașele sunt un amalgam de oameni și clădiri, iar relația dintre cei doi termeni nu e atât de clară pe cât ar părea la prima vedere. Oamenii construiesc clădirile, iar felul în care o comunitate își pune în spațiu povestea, istoria, religia, credințele de orice fel, nevoile concrete ale vieții de zi cu zi nu e până astăzi foarte clar, căci nenumărate nuanțe ale acestui proces complicat scapă și, probabil, nu se va lăsa descris complet niciodată. O piață e arhitectura ei, dar, în același timp, e mai mult decât arhitectura ei. Întreg trecutul, înlănțuit într-un sistem vizibil-invizibil de relații cu imaginarul simbolic al comunității, își face simțită prezența în existența pieței.

Cătălin D. CONSTANTIN