Piețele așezărilor aromâne din Munții Pindului, Grecia

Legenda spune că, atunci când voiau să întemeieze un sat, păstorii din Pind, în peregrinările lor, își alegeau un loc și plantau un arbore. Dacă arborelui plantat, pe lângă care treceau măcar de două ori pe an, cu turmele, îi mergea bine și creștea frumos, după o vreme întemeiau acolo așezarea și copacul devenea centrul satului. Toate așezările aromâne din Pind au o piață și toate piețele au în mijloc un arbore bătrân. Localnicii numesc piața plateia, platia, mishori sau mesohori. Aceasta adună în jur toate clădirile importante pentru viața comunității. Biserica, școala, fântâna, cafenelele sunt acolo, în piață. Sau, mai degrabă, invers, acestea definesc piața. Acolo unde sunt ele, acolo e piața. E o definiție spațială, arhitecturală, dar mai ales socială și antropologică, pentru că aici se petrece tot ce înseamnă eveniment important în viața comunității. De aceea, mai înainte de a avea o definiție arhitecturală, piața are o definiție antropologică. Nu sunt piețe care trebuie văzute, ci piețe în care trebuie să se întâmple ceva. Funcția lor primă nu e deloc estetică, ci socială. Iar ce se întâmplă e, în rezumat, povestea comunității care trebuie să funcționeze ca întreg.

 

Plaza Mayor din Cáceres, Spania

E una dintre cele mai mari piețe din Spania și se află chiar la intrarea în orașul medieval. Originile sale se găsesc în secolul al XI-lea, pe când spațiul era folosit pentru desfășurarea marilor sărbători tradiționale. Clădirile datează din perioade diferite, păstrând toate colonada de la parter, elaborată în secolul al XVI-lea. Pe latura de nord-vest, Turnul Bujaco e o construcție ce reține imediat privirea, devenită simbol al orașului. Datează din perioada stăpânirii arabe și a fost înălțat pe fundații romane. Se pare că numele îi vine de la cuvântul folosit în zonă pentru a desemna păpușile confecționate din paie, bujacos.

Scurt istoric al piețelor

Pentru orașele europene, piața e locul cel mai important. Acolo duc arterele principale, acolo se află cele mai semnificative clădiri și statui. O piață de oraș european e un rezumat. Istoric, arhitectonic, cultural, social. Într-o piață de oraș se văd bine și deseori deodată toate straturile vieții omenești, ale vieții sociale. Piața orașului e, din acest punct de vedere, un spațiu privilegiat. Un palimpsest care vorbește, dacă știi să-l citești, despre istoria și viața așezării în epoci diferite.

Povestea piețelor europene e legată printr-un fir istoric continuu de antichitatea greacă, unde apare plateia, apoi agora. Piața urbană e specifică Europei, pentru că o continuitate atât de lungă nu e prezentă în celelalte culturi, chiar dacă și acolo există piețe, unele chiar foarte mari. Europa a inventat piața, a dezvoltat-o ca formă arhitectonică, pentru a o exporta în întreaga lume, cu precădere în perioada colonială.

La începuturi o simplă lărgire a drumului principal din polisurile grecești, piața capătă, cu timpul, funcții comunitare și religioase și începe să fie înfrumusețată. De la greci, piața e preluată de arhitecții romani, unde forul e esențial în gândirea spațiului. După căderea Imperiului Roman, viața urbană își revine în Europa abia în preajma anului 900, când multe dintre burgurile medievale se dezvoltă deasupra vechilor așezări romane, păstrând planul și schema lor stradală, cu locul forului devenit piață centrală, așa cum se întâmplă la Zadar sau Pore, pe coastă dalmată.

Orice oraș medieval, fotografiat în zbor de dronă, te lasă să vezi opoziția fundamentală dintre margine și centru, pentru că orașele medievale sunt înconjurate întotdeauna de ziduri. Câteva, precum Óbidos, în Portugalia, păstrează intacte și astăzi aceste fortificații. Piața e un spațiu larg, opunându-se volumetric străzilor întotdeauna înguste și întortocheate ale orașelor. Aproape obligatoriu, în piața medievală se găsesc catedrala și o fântână. Pentru orașele mici, rolul fântânii e și funcțional. Pentru orașele mari, rolul e pur estetic, prezența fântânii acolo ține de tradiție și de ritual.

Existența zidurilor a avut câteva consecințe importante pentru orașele din toată Europa occidentală. În primul rând, spațiul limitat a făcut ca, secole la rând, populația să fie constantă numeric în interiorul zidurilor. Când populația crește, e preferabilă întemeierea de orașe noi, în defavoarea lărgirii incintei fortificate, și de aceea Evul Mediu excelează în înființarea de așezări. Construcția începe întotdeauna cu centrul, cu piața, locul ei e fixat primul. O a doua consecință importantă a existenței zidurilor: centrul rămâne mereu același. Piața se găsește în aceste comunități în principiu suprapusă centrului geometric. Era spațiul cel mai protejat. Acolo, inamicul ajungea cel mai târziu. Apoi, intrarea se face în orașe doar prin câteva porți. Automat, toate drumurile de intrare duc mai departe către piața centrală. Perspectiva aeriană arată că piața este punctul focal al orașului medieval. Zidurile marchează vizual, cât se poate de clar, raportul de opoziție al centrului cu periferia. De aici, o altă consecință de-a lungul evoluției: când, în zorii modernității, zidurile sunt dărâmate, orașele acestea tind să se dezvolte nu liniar, ci concentric, adăugând o secvență de teren la o structură deja existentă, structură vizibilă încă la multe dintre orașele europene de astăzi.

În Renaștere, Europa moștenește orașele medievale. Pe acestea nu le mai iubește și le vrea cu totul diferite: în interiorul unor limite construite, Europa imaginează altfel de lumi urbane. Epoca nu e însă notorie pentru întemeierea de orașe reale, ci de orașe fictive. Când totuși teoria trece în practică, aceasta se întâmplă mai curând ca urmare a unor calamități. Pe 21 septembrie 1561, un incendiu de proporții cuprinde orașul Valladolid. Nenorocierea suferită de oraș e, pentru urbanism, o adevărată binecuvântare. În spațiul rămas gol e construită splendida Plaza Mayor, până astăzi una dintre cele mai mari din Spania. E prima piață regulată a Europei, astăzi, pe nedrept, atât de puțin știută. Simetria ei și planul se văd foarte bine de sus. Tiparul arhitectonic și urban instituit la Valladolid e preluat de numeroase alte piețe, ajungând la perfecțiune în 1729, prin Plaza Mayor de la Salamanca, una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii. Numai din fotografia aeriană vezi imediat că perimetrul pieței nu e un pătrat, ci un trapez. De la nivelul ochilor, piața e percepută de oricare trecător, fără excepție, ca având laturile perfect paralele și egale: o subtilă iluzie optică, atent calculată pentru a adânci perspectiva și contracara spațiul relativ mic avut la dispoziție de arhitect.

Începând cu secolul al XVI-lea, orașele continuă să aibă fortificații, dar ele sunt gândite altfel. Misiunea proiectării de planuri de oraș trece din ce în ce mai mult din mâna artistului-arhitect în mâna inginerului. Momentul esențial de schimbare e în secolul al XVII-lea și se leagă de numele lui Vauban. Tipul de fortificație propus de el presupune staționarea în interiorul zidurilor masiv fortificate ale orașului a unui număr mare de soldați. Forturile în formă de stea împânzesc repede Europa, de la Naarden și Bourtange, în Olanda, până la Alameida, în Portugalia, sau Alba Carolina, în România. Aceste orașe militare au o structură perfectă, cu strazi drepte și aliniate, ducând, obligatoriu, către o piață largă, în centru. De la nivelul solului, perfecțiunea forturilor se lasă doar intuită, mai ales că, adesea, clădirile sunt austere. Sunt însă de departe cele mai frumoase așezări ale continentului ce pot fi astăzi fotografiate din înaltul cerului, stele așezate pe pământ. Nicăieri nu e mai clară, ca în cazul lor, importanța pieței ca spațiu central.

După mijlocul de secol XVIII și în secolul XIX, orașele se reinventeză într-un fel care reflectă schimbările militare, tehnologice, dar și politice. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scăzuse deja de bună vreme, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Monarhii aduc soldații în oraș, iar soldații au nevoie de străzi drepte. Pentru a acționa rapid, dar și pentru a-și desfășura frumos paradele. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scade treptat, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Aristocrații locuiesc tot mai puțin în palatele lor de la țară, vor să fie cât mai aproape de centrele de guvernare. Își construiesc reședințe în oraș. Cu timpul, acestea devin principala lor reședință. Dintr-odată, pe mulți dintre ei îi interesează felul în care arată orașul. Urmarea? Planul orașelor se schimbă radical. Se schimbă, inevitabil, și rostul piețelor, și raportul lor cu restul spațiului. Dacă așezările medievale vechi au o structură bazată pe nevoile întregii comunități, orașele se modifică pentru a corespunde gustului aristocraților. În zona esteticii urbane se întâmplă transformări esențiale. Când străzile devin drepte, perspectiva se deschide, oamenii încep să vadă mai departe, până dincolo de prima curbă. De aici până la a teoretiza vista e doar un pas. Vista, necunoscută Antichității clasice, presupune o concepție urbanistică mult mai complexă: monumentele și statuile nu trebuie văzute doar de aproape, ele reprezintă un reper și când se află la capătul unei străzi lungi care, dreaptă fiind, permite ochiului să pătrundă în piață de la mare distanță. Ceea ce înainte fusese un efect întâmplător, devine acum element de studiu. Arce triumfale, coloane comemorative, statui sunt construite în așa fel încât să fie frumoase și de la distanță. De aici până la axele ceremoniale care vor străbate orașele, legând între ele piețele, mai e doar încă un pas. Lisabona, privită de sus, dezvăluie dintr-o privire transformările făcute, sub coordonarea marchizului de Pombal, după devastatorul cutremur de la 1 noiembrie 1755. Piețele Lisabonei reprezintă un adevărat sistem. Bulevarde largi și aliniate leagă Piața Comerțului de Rosio, Rosio de Figueira, Martim Moniz și de Restauradores, Restauradores de Praça do Marquês de Pombal, și toate au în mijloc monumente impresionante.

Ca o piață să existe, clădirile nu sunt suficiente. Orașele sunt un amalgam de oameni și clădiri, iar relația dintre cei doi termeni nu e atât de clară pe cât ar părea la prima vedere. Oamenii construiesc clădirile, iar felul în care o comunitate își pune în spațiu povestea, istoria, religia, credințele de orice fel, nevoile concrete ale vieții de zi cu zi nu e până astăzi foarte clar, căci nenumărate nuanțe ale acestui proces complicat scapă și, probabil, nu se va lăsa descris complet niciodată. O piață e arhitectura ei, dar, în același timp, e mai mult decât arhitectura ei. Întreg trecutul, înlănțuit într-un sistem vizibil-invizibil de relații cu imaginarul simbolic al comunității, își face simțită prezența în existența pieței.

Cătălin D. CONSTANTIN

Piețe din Europa

Viața piețelor din Europa e diferită de la oraș la oraș, de la țară la țară, de la cultură la cultură. Spre miezul nopții, când ultimii trecători solitari traversează destul de grăbiți piețele orașelor din nordul Germaniei, îndreptându-se spre casele lor, piețele din Peninsula Iberică sunt încă pline de veselie, de zgomot, forfotesc de o lume care pare să nu aibă mâine nici o treabă. Aglomerația continuă acolo câteva ore peste miezul nopții. Hotărât lucru, cel mai viu spectacol al piețelor de pe continentul european e oferit de orașele spaniole. Iarna, contrastul dintre nord și sud se temperează sub acest aspect, pentru că piețele nordice au târguri de Crăciun, iar piețele din sud sunt mai goale decât vara, deși, cu siguranță, tot ele ies în câștig. Piața unui oraș european, din orice țară ar fi el, trăiește de la anotimp la anotimp ritmuri și ritualuri diferite, capătă alte înfățișări. 

Piețe urbane sunt de găsit peste tot în Europa, iar pe site sunt prezentate piețe de pe întreg continentul. Europa are însă, la capitolul piețe, câteva zone privilegiate. Sudul mediteraneean excelează, clima i-o permite, dar și coasta Mării Baltice are piețe excepționale, mult mai puțin știute față de cele din sud, dar care merită atenție deplină. Există o evidentă diferență între nord și sud, dar piețele sunt chiar mai grupate de atât. Cine își ia răgazul să le poziționeze pe hartă constată că piețele frumoase, piețele estetic interesante, piețele cu poveste sunt situate mai ales în câteva regiuni ale Europei și formează un soi de „rețea“. Mult înainte ca internetul să se fi inventat, conexiuni invizibile legau orașele între ele, creând sisteme urbane oarecum similare.  Oricât de diferite ar fi între ele, piețele au ceva consistent în comun, de la funcțiile lor, până la felul în care se arată viața oamenilor în ele.

Țara piețelor e, prin excelență, Italia. Aproape toate piețele socotite capodopere se află în orașele de la nord de Roma. Greu să găsești una despre care să poți spune că e necunoscută ori prea puțin știută. M-am străduit, totuși, în selecția de pe site, să aduc în față unele mai puțin umblate de turiști, dar foarte interesante pentru istoria urbanismului, precum Palmanova. Sau cea de la Pitigliano, poate nu atât de interesantă în sine, cât mai ales în contextul spațial strâmt, dar foarte bine structurat al micului oraș medieval cocoțat pe un tuf vulcanic. Numărul piețelor din Italia de Nord e foarte mare, mai mare decât al orașelor, pentru că orașele au sisteme de piețe, nu o singură piață. Jumătatea sudică a Italiei  e, în schimb, cu mult mai săracă în piețe frumoase, deși există și aici excepții notabile.

De cealaltă parte a Adriaticii, piețele orașelor de pe Coasta Dalmată trebuie înțelese ca o prelungire a tipului de piață venețian. Coasta dalmată e o zonă nu suficient comentată la capitolul piețe. Orașele de aici au fost posesii venețiene, dar întâlnirea cu alte culturi, în special cu cea sud-slavă, a dat piețelor lor nuanțe locale absolut spectaculoase. Slovenia, Croația și Muntenegru împart aceste orașe, dar piețe interesante sunt de găsit și în alte țări balcanice.

La nord de Alpi, în Europa Centrală, pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar, numărul piețelor urbane interesante e, din nou, foarte mare. Piețele istorice de aici, mai târzii cu câteva secole decât cele din Italia, au fost influențate mult de acestea din urmă, dar au linia lor și propria personalitate. Chiar și pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar însă, distribuția nu e uniformă și, paradoxal, nu Austria, centrul puterii, le adună pe cele mai multe și cele mai interesante. Toate cele aproape 40 de orașe istorice din Boemia și Moravia declarate de guvernul ceh rezervații arhitecturale și protejate prin lege se dezvoltă în jurul unei piețe mari și foarte frumoase. E o nedreptate că piețele de aici sunt atât de puțin știute. Orașe din Slovacia, Slovenia, Ungaria sau România au piețe care fac parte din același „model“, dar numărul lor e mult mai mic în aceste țări. Cam toate aceste orașe central-europene sunt, la origine, burguri ale coloniștilor germani, sosiți aici la începuturile Evului Mediu. Din nou paradoxal, sistemul de piețe al acestor orașe central-europene e mai „sofisticat“ decât cel al orașelor din Germania propriu-zisă. Germania păstrează, totuși, în ciuda bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial, câteva zone cu piețe foarte interesante, cum sunt cele medievale din Munții Harz și nu numai.

Altă zonă privilegiată la capitolul piețe e cea deja pomenită, Peninsula Iberică. Spania și Portugalia sunt țări cu piețe „dinamice”.

Dar chiar și acolo unde piețele sunt un „import cultural” recent, de secol XIX sau XX, cum ar fi orașele țărilor din Caucaz, între Marea Neagră și Marea Caspică, piețele sunt o sinteză foarte interesantă de tradiții și istorii locale. La Tbilisi, în capitala Georgiei, vechiul loc de popas al caravanelor de pe drumul mătăsii e astăzi piața Meidan sau Vahtang Gorgasali.

Ca orice selecție și aceasta, îmbogățită săptămânal cu o piață, e nedreaptă și incompletă.

Marktplein din Bourtange, Olanda

Astăzi e un sat, cu 133 de case și o populație de nici 300 de locuitori. Bourtange a fost însă construit ca fort militar, în 1593, în timpul Revoltei Olandeze, la ordinele lui Willem cel Tăcut, funcție pe care a deținut-o până în 1851, când își pierde oficial atribuțiile defensive, pentru a fi populat de meșteșugari și agricultori. Misiunea inițială era de a supraveghea drumul care lega Groningen, oraș aflat sub spanioli, de Germania. E unul dintre cele mai spectaculoase forturi stelate din Europa. Planul pentagonal și rețeaua de canale și fortificații respectă proiectul original. Piața se află în mijlocul geometric și reia forma pentagonală a dispunerii construcțiilor în interiorul fortului. Perimetrul ei e perfect definit de 14 tei, a căror vârstă depășește 300 de ani. În piață se află casele cele mai importante, casa căpitanului, casa comandantului, casa directorului școlii, căci amplasarea clădirilor în fort a fost gândită ierarhic. Biserica protestantă datează de la 1869 și, semnificativ,  e aproape de piață, dar nu în piață.

Praça de São João din Almeida, Portugalia

De partea portugheză a graniței, fortificațiile sunt și mai multe decât în Spania. Almeida se află spre nordul Portugaliei, o cetate cu 12 colțuri, de tip Vauban, construită în 1641. Spaniolii au intrat aici o singură dată în istorie, și atunci cu ajutorul francezilor. Piața, un patrulater neregulat, nu e chiar geometric poziționată, cum nici steaua nu e perfectă, dar rolul ei de centru e cât se poate de evident prin raportare la marginile cetății.

Praça 8 de Maio from Coimbra, Portugal

Coimbra e faimoasă pentru universitatea sa, iar piețele monumentale ale orașului sunt situate în zona universitară. Orașul deține însă și o mică bijuterie, modestă prin dimensiuni, dar convingătoare prin echilibrul proporțiilor și importantă istoric. E Praça 8 de Maio, aflată în centrul orașului, în fața mănăstirii Santa Cruz, în continuarea căreia se găsește Camara Municipal. Spațiul acesta mic reușește performanța de a nu se lăsa decât în mică măsură dominat de înălțimea și splendoarea fațadei manueline a bisericii în care sunt înmormântați primii doi regi ai Portugaliei. Clădirile de pe celelalte trei laturi sunt la fel de vizibile, de asemenea fântâna din mijloc. Contribuie la aceasta și redesignul contemporan al pieței.

 

Praça do Municipio din Lisabona, Portugalia

La mică distanță de monumentala Praça do Comércio se află piața municipală, care găzduiește trei clădiri importante: Municipalitatea, Curtea de Apel și Arsenalul Naval. E o piață mică, liniștită, cu alte ritmuri față de Praça do Comércio, aflată, în linie dreaptă, urmând Rua do Arsenal, la nici 70 de metri. Praça do Municipio face în egală măsură parte din țesutul urban rezultat în urma reconstrucției orașului sub coordonarea marchizului de Pombal. Acest detaliu istoric e suficient pentru a face evident că ele trebuie înțelese contrapunctic, ca parte a unui sistem de piețe mai amplu, și nu izolat.

Plaza Mayor din Ciudad Rodrigo, Spania

Orașul și-a luat numele de la contele Rodrigo González Girón, cel care, în secolul al XII-lea, îi alungă definitiv din regiune pe mauri, întemeind orașul pe locul unui fost castru roman, întemeiat, la rândul lui, pe locul unei așezări celtice. Fortificațiile solide vorbesc despre poziția la frontiera cu Portugalia. Paradoxal, această frontieră, cea mai stabilă din toată istoria europeană, practic nemodificată vreme de 500 de ani, a fost, de ambele părți, una dintre cele mai apărate granițe  europene. Singurele lupte duse aici au fost însă cu armatele lui Napoleon. Nicăieri nu e mai evident raportul piață-margine decât în astfel de cetăți.

Plaza Mayor din Salamanca, Spania

Construcția pieței începe în 1729, din ordinul lui Filip al V-lea, urmând ca piața să aibă drept principală destinație luptele cu taurii. E socotită astăzi una dintre cele mai frumoase piețe din Spania și din întreaga Europă. Spațiul oferă o iluzie optică paradoxală. Pare un patrulater perfect, deși forma e, așa cum se vede în fotografia aeriană, neregulată. Fațadele baroce ale clădirii care înconjoară și definește perimetrul pieței par perfect simetrice la o primă privire, dar, în realitate, nici una dintre laturi nu are aceeași înălțime.

Despre piața din Salamanca s-au scris cărți întregi și e socotită astăzi modelul absolut al piețelor spaniole.

Piazza Pio II din Pienza, Italia

Așezată pe o culme de deal din Toscana, Pienza s-a numit la început Corsignano. Papa Pius al II-lea și-a iubit mult așezarea natală și a dorit să o transforme într-un model de trecere în concret a teoriilor despre orașul ideal. Îl angajează în acest scop pe arhitectul Bernardo Rossellino și se implică direct în gândirea planurilor. Influențat de scrierile lui Alberti, Pius plănuiește să ridice în jurul unei piețe centrale un oraș uniform stilistic și autosuficient, în sensul în care toate nevoile locuitorilor sunt complet acoperite. Moare însă în 1462, așa că schema urbanistică a orașului, care îi preia numele, se oprește acolo, cu doar 40 de clădiri înălțate. În inima „orașului ideal“, Bernardo Rossellino apucase să așeze o piață trapezoidală, care reprezintă prima încercare de înnoire urbană din perioada postclasică.
Spațiul nu e mare, dar prin formă și prin desenul pavajului e creată iluzia unor dimensiuni mai mari. Efectul final e cel al unei scene mărginite de clădiri importante. Palazzo Vescovile formează latura de răsărit. Pe latura opusă e palatul papal. Clădirea primăriei se află spre nord, iar pentru turnul ei, Rossellino a ales un model florentin. Alte două clădiri formează, alături de primărie, latura nordică. Piața e dominată de fațada catedralei, așezată pe latura mică a trapezului, astfel încât dimensiunile ei să fie atenuate, pentru a nu copleși piața, căci ideea papei era să ridice nu un oraș monumental, ci unul la scară omenească. Totul a fost calculat cu atenție, iar construcția bisericii a ținut cont de mișcarea soarelui. Inspirat de catedralele invadate de lumină naturală din Austria, papa a cerut ca biserica să nu respecte aliniamentul tradițional vest-est, ci să fie așezată astfel încât pe ferestre să intre dinspre sud soarele. Biserica este aliniată cu vârful Muntelui Amiata, un vulcan stins. Ferestrele dinspre sud ale bisericii permit vederea, la orizont, a acestui vârf, dar vârful nu e vizibil din piață. Se ajunge astfel la o interesantă inversare de percepție: interiorul bisericii creează senzația de spațiu deschis către peisaj, în timp ce piața lasă doar foarte puțin acces către natura din jur, creând mai degrabă sentimentul unui spațiu interior. Cele două spații deschise și înguste din piață, de pe lateralele catedralei, sunt primele exemple renascentiste de vedere către un peisaj rural din centrul unui oraș, creând, din acest punct de vedere, o ruptură cu tradiția pieței medievale. Pentru a vedea peisajul, trebuie să te deplasezi până la capătul pieței.
Diferite detalii de pe fațada unei clădiri sunt reluate pe fațada altei clădiri din piață, forma rectangulară a fațadelor repetă, la scară, forma ferestrelor. Ferestrele de la nivelul superior al palatului papal sunt o invenție a lui Rossellino, o combinație între crucea romană și luneta toscană: crucea e reluată ca detaliu la ferestrele de la Palazzo Vescovile, iar luneta reapare în design-ul ferestrelor clădirii primăriei. Arce și detalii circulare, în grupe de câte trei, se repetă pe fațadele tuturor clădirilor. Caroiajul de travertin și cărămidă roșie al pavajului pune în oglindă succesiunea de compartimente de pe fațada bisericii și se aliniază cu pilaștrii, ușile și colțurile tuturor clădirilor din piață. În mijlocul pieței se află un cerc de travertin, iar distanța de la cerc până la ușa bisericii e egală cu distanța de la baza bisericii până la occhio, obișnuita fereastră rotundă de pe fațada lăcaşului. Nu e singura „coincidență“, căci piața repetă o geometrie bazată pe cifrele 3, 5, 9. Mai mult, la începutul anilor 2000 s-a constatat că umbra catedralei se aliniază perfect cu caroiajul pavajului în anumite momente. Mai exact, la 11 zile după echinocțiul solar. Se știa deja în secolul al XV-lea că există un decalaj de 11 zile între calendarul folosit și cel astronomic. Reforma calendarului era puternic controversată în sânul Bisericii Catolice, pentru că data Paștelui se calculează în funcție de echinocțiu. Pieper, cel care a observat alinierea umbrei bisericii cu caroiajul pavajului, crede că, inițial, piața trebuia să reflecte aliniamentul chiar în ziua echinocțiului. Așa a început construcția, dar proiectul a fost refăcut, astfel încât aliniamentul să aibă loc în ziua oficială a echinocțiului. Când s-a hotărât modificarea, construcția clădirilor din piață era deja pornită, redesenarea caroiajului pavajului ar fi dus la nealinierea lui cu detaliile clădirilor, așa că singura soluție tehnică a fost înălțarea acoperișului catedralei, fapt confirmat de nerespectarea proporțiilor albertiene la frontonul bisericii. E o enigmă faptul că detaliile refacerii, precum și povestea alinierii umbrei catedralei la desenul pavajului nu apar în jurnalul extrem de minuțios al papei.

Piazza Castello din Marostica, Italia

La fiecare doi ani, în a doua săptămână a lunii  septembrie, la Marostica se desfășoară o partidă de șah. Locul figurinelor de lemn e luat de oameni vii, iar tablă de concurs devine chiar piața micului oraș medieval, al cărei pavaj a fost gândit special în acest scop. Piazza Castello din Marostica e numită de aceea și Piazza degli Scacchi.

Povestea spune că, în vremuri medievale, doi tineri nobili, Rinaldo D’Angarano și Vieri da Vallanora, s-au îndrăgostit nebunește de Lionora, fiica stăpânului locului. Obiceiul vremii cerea ca soarta fetei să fie decisă prin duel. Dar tatăl nu vrea dușmani, nu vrea să piară nimeni, așa că interzice duelul și propune, în locul lui, o partidă de șah. Câștigătorul urma să devină soțul râvnitei Lionora. Iar cel care pierdea nu avea să piardă, ci să câștige mâna fetei mai mici, Oldrada.

Desigur, povestea nu are de-a face cu adevărul istoric. Nici măcar unul dintre personajele din poveste nu a existat, cum nu a existat nici o partidă de șah în Evul Mediu la Marostica, oraș numit în limba locală, veneta, Maròstega.  Dar a existat un scriitor și arhitect, pe numele său Mario Mirko Vucetich, originar din Dalmația, care a imaginat întreaga poveste, imediat după Al Doilea Război Mondial. Iar clubul de șah local a găsit de cuviință să socotească reală povestea și să organizeze, în fiecare an par, un concurs cu oameni vii pe post de piese de șah în piața foarte scenică și cu reale origini medievale a micului oraș Marostica, din nordul Italiei.

 

Piața Sfatului din Brașov, România

Încă din secolul al XIV-lea, în Piața Sfatului din Brașov se desfășurau constant târguri și se schimbau produse. Pe atunci se chema Marktplatz. Spațiul e dominat de clădirea Casei Sfatului, construită în 1420. Ea oferă nu doar centrul pieței, ci și un interesant contrapunct cromatic, prin culoarea deschisă, la Schwarze Kirche, Biserica Neagră, aflată în vecinătate, vizibilă din piață.

Žižkovo náměstí din Tábor, Cehia

Într-o laterală a pieței se află statuia generalului Jan Žižka, căpetenie a mișcării husite, unul dintre puținii comandanți militari din istoria lumii care nu au pierdut vreodată o bătălie. Numele lui e purtat astăzi de piața din Tábor. Situat pe un vârf de deal, cu piața chiar pe culme, în imediata vecinătate a lacului botezat Iordan, după râul biblic, orașul a fost fondat în primăvara anului 1420, drept centru al mișcării revoluționare husite. Inițial, a fost regulat, apoi a avut tendința de a se dezvolta organic, și forma pieței despre aceasta vorbește. Străzile au fost special gândite în zig-zag, ca inamicul să ajungă greu în centru. Deși nu se vede clar în fotografie, piața e în pantă, ceea ce adaugă o nouă dimensiune spațiului ei.