Așezare celtică, apoi romană, apoi slavă, apoi administrată de turci, Vidinul e dominat de Dunăre. Piața e nouă și perfect tipică pentru perioada realismului socialist. În centrul ei se află un monument dedicat ostașilor regimentului 3 Vidin, dispăruți în Al Doilea Război Mondial.
Città di Castello se află într-o veche zonă de locuire a umbrilor, pe malul fertil al Tibrului. Orașul, păstrând structura medievală și mare parte dintre clădirile ridicate în epoca sa de înflorire, e neobișnuit pentru că are două piețe centrale, egale ca importanță pe tot parcursul întregii sale istorii, Piazza Gabriotti și Piazza Matteotti, numite înainte Piazza delle Donne și Piazza Vitelli, dar cunoscute de localnici drept Piața de sus și Piața de jos. Catedrala, aflată în Piața de jos, poartă numele unui episcop local, sanctificat, protector al orașului, San Florido, și are o campanilă cilindrică. În secolul al VI-lea, San Florido a patronat refacerea așezării după distrugerea ostrogotă. Clădirea primăriei datează din secolul al XIV-lea și e opera lui Angelo da Orvieto, care, în piața imediat vecină, construiește și Palazzo del Podestà. Torre civica e simbolul puterii comunale.
Se pare că pe locul pieței s-a aflat forul roman, iar la finele secolului al XI-lea, când are loc repopularea zonei, Plaza del Mercado Chico de astăzi devine centrul comunității. În Evul Mediu, era o plaza porticada, o piață mărginită de coloane, în care se desfășura un târg săptămânal, unde aveau loc coride și ceremonii religioase. În piață se întâmplau recepții regale, dar și decapitări. În secolul al XV-lea, în fața bisericii San Juan, în prezența lui Torquemada, s-au desfășurat arderi pe rug ale evreilor convertiți. Plaza del Mercado Chico e un caz interesant de confruntare între puterea laică și cea religioasă. Existența bisericii San Juan pe latura de sud a pieței devine pentru biserică argumentul de a pretinde jumătate din piață. În cele din urmă, consiliul orașului votează în 1770 construirea unei piețe regulate. Construcția va avea loc lent, fiind încheiată în 1870, iar un șir de coloane va masca biserica San Juan, transformând Plaza del Mercado Chico în piață a primăriei.
Levoča, numită Leutschau în germană și Lőcse în limba maghiară, a fost capitala vechii regiuni istorice Spiš și are una dintre cele mai mari piețe din Europa Centrală. E aproape nemodificată, cu doar una sau două intruziuni moderne, mărginită de peste 50 de case vechi, câteva cu fațade pictate. În centrul pieței de formă dreptunghiulară, reproducând la scară ceva mai mică proporțiile și forma burgului înconjurat până astăzi de ziduri, se găsește biserica Sfântului Iacob, cu cel mai înalt altar sculptat în lemn din lume. În stil gotic târziu, e opera unui talentat și misterios meșter Pavel, despre care s-au pierdut aproape toate informațiile, odată cu incendiul care a distrus arhiva orașului, în 1550. Dar piața îi poartă astăzi numele. În Piața Majstra Pavla se află și clădirea cu arcade a primăriei, refăcută după incendiul din 1550, unul dintre cele mai reușite exemple de arhitectură laică renascentistă din Slovacia. Lângă aceasta, datând din secolul al XVI-lea, cușca rușinii, unde erau închiși vinovații, pentru a fi văzuți de comunitate.
E una dintre cele mai importante piețe ale Bucureștiului, cu o formă influențată de modelul haussmanian de mare intersecție. La finele secolului al XV-lea, aici se afla marginea orașului, dar astăzi piața joacă adesea rolul de piață centrală a Bucureștiului și a fost, în istoria recentă, scena unor mari demonstrații publice. Aici s-a aflat prima școală de studii superioare din Valahia, Academia de la Sfântul Sava, pe locul căreia a fost ridicată, la mijlocul secolului XIX, Universitatea din București. În Piață se află patru statui ale unor personalități din istoria României și există planuri pentru refacerea încă a unei statui, distruse la începutul epocii comuniste.
Pentru istoria Spaniei, Plaza Mayor din Segovia are o însemnătate specială. Pe vremea când se chema Plaza San Miguel, la 1474, aici a fost încoronată regină a Castiliei Isabela Catolica. Altminteri, e o piață spaniolă absolut tipică. Dar care totuși reușește, la nivel urbanistic, o performanță neplănuită, și totuși interesantă vizual. Masiva clădire a catedralei, una dintre cele mai târzii catedrale gotice din întreaga Europă, mărginește una dintre laturile pieței. Dar Plaza Mayor reușește să nu se lase dominată de aceasta. Văzută din piață, catedrala nu pare atât de monumentală, iar piață păstrează un aer intim, raportabil la înălțimea unui om.
Kroměříž, menționat prima dată la 1110, are o piață mare, al cărei punct focal e coloana barocă ridicată în mijloc pentru a marca sfârșitul epidemiei de ciumă, la 1680. Alături e o fântână, parte a sistemului de alimentare cu apă al orașului, datând din 1665, dar modificată de mai multe ori. Clădirea primăriei și un lung șir de case renascentiste sau cu fațade Art Nouveau mărginesc piața, dar de departe cea mai impresionantă clădire rămâne palatul episcopal, cu splendidele și marile sale grădini, incluse pe lista mondială a patrimoniului UNESCO.
Acest oraș păstrează urmele granițelor succesive. Zidurile din jurul centrului au fost dărâmate în secolul al XV-lea, dar se mai văd pozițiile lor inițiale, marcate de „muurhuizen”, casele-ziduri de lut. Suburbiile liniare au crescut în afara orașului vechi, de-a lungul drumurilor principale. În timp, spațiile dintre acestea și oraș s-au umplut, iar orașul însuși s-a extins și mai mult, dincolo de autostradă. În centru se află piața, Marktplein de Hof.
Printre orașele de pe Coasta Dalmată, Šibenik reprezintă o excepție. Nu e, la origine, o fostă colonie grecească, nici nu a fost fondat de iliri sau romani, ci de primii croați ajunși aici. Istoria ulterioară nu e însă foarte diferită de a celorlalte orașe de coastă, aducându-i în scenă pe otomani, pe venețieni, pe regii Ungariei și pe habsburgi. Dar slavii rămân, mereu, elementul dominant în cetate. O vreme, comunitatea morlacă a fost numeric importantă.
Piața are nuanțe particulare și e socotită cea mai frumoasă din Croația de azi. E formată din două secțiuni distincte, dintre care una a jucat rol de piață a bisericii, cealaltă a fost centru al puterii laice și, deși în imediata vecinătate a țărmului, nu a fost niciodată port. Palatul renascentist, dar în primul rând biserica Sfântului Iacob, aflată pe lista UNESCO, sunt reperele importante ale pieței.
Trg Luža, piața mare din Dubrovnik, se află la capătul celei mai largi artere care traversează cetatea de la vest la est, numită Stradun sau Placa. Fiecare extremitate reprezintă un punct de intrare în cetate, marcat de o poartă și de o piață. Structura aceasta, clar vizibilă în fotografia aeriană, are legătură cu procesul îndepărtat de formare a orașului. Zece secole în urmă, traseul de azi al Stradun era un canal ce separa vechea colonie greco-romană Ragusa, aflată pe o insulă, de așezarea slavilor de pe continent, Dubrva. În secolul al XI-lea, canalul e colmatat, cele două comunități se unesc, deși rivalitatea și disprețul reciproc nu vor înceta nicicând. Un secol mai târziu, ele se află în interiorul acelorași ziduri. Urmând schema clasică a procesului de synoecism, piața principală se conturează la punctul de contact geografic al spațiilor celor două comunități. Așa s-a născut Trg Luža și aici aveau să fie construite de-a lungul istoriei cele mai importante clădiri: catedrala, statuia lui Orlando, Palatul Rectorului, Palatul Sponza, Turnul cu ceas, fântâna mică a lui Onufrie. Strada fântânii unește piața Luža de a doua piață ca importanță a cetății, Gundulićeva Poljana, mult mai târzie, construită după cutremurul din 1667. Cele două, deși gândite separat, compun un sistem.
Assisi, celebru datorită Sfântului Francisc, e, prin poziție, altă excepție de la regula așezărilor întemeiate de etrusci. Se află nu pe o culme, ci pe coasta abruptă a muntelui Subasio. În aparență, Piazza del Comune e un spațiu simplu. Dar ea ascunde câteva „secrete“. În primul rând forma, neregulată ca a oricărei piețe medievale, dar care reia, în mic, forma orașului. O coincidență, dar una profund simbolică în orașul Sfântului Francisc. Apoi, o continuitate specială, pentru că ea se află pe locul unei cisterne romane. Tot din perioada romană datează Templul Minervei, transformat în 1539 în biserică, admirat pentru proporții de arhitecți, dar și de Goethe. Clădirile, fără a fi fost astfel planificate, au aproape aceeași înălțime, ceea ce creează senzația de unitate. O singură excepție: turnul medieval lipit de templul Minervei, ce face piața reperabilă din orice colț al orașului.
Piaţa San Marco se află la marginea celei mai mari și mai joase insule din laguna venețiană și e singura din oraș care poartă titulatura piazza, restul piețelor fiind numite campo. E alcătuită din două zone distincte, dar a căror funcțiune nu poate fi înțeleasă decât luând în considerare întregul, ceea ce, de fapt, le face inseparabile: piața propriu-zisă și piațeta San Marco, care face legătura cu marea, prin molo, cheiul. Piațeta dei Leoncini, cu o latură marcată de peretele de nord al Bazilicii, în partea opusă a piațetei San Marco, a funcționat și funcționează ca o prelungire a pieței propriu-zise și are o identitate mai puțin conturată. Primește târziu acest nume, după ce în centrul ei sunt așezate, la 1722, statuile unor lei ghemuiți sculptați în marmură roșie de Cottanello.Nucleul inițial îl reprezintă, în principiu, piațeta San Marco, gândită la început ca piață și curte a Palatului Dogilor, într-o perioadă în care pe locul actualei Bazilici se afla doar o capelă a palatului. Spațiul pieței propriu-zise apare numai după colmatarea, în 1156, a unui râu care tăia în două actualul perimetru, iar piața devine Piața doar după ce Veneția trece prin diverse etape istorice, care sunt tot atâtea etape ale unei transformări psihologice comunitare. Astăzi e, probabil, cea mai fotografiată piață a lumii, cu peste 12 milioane de turiști anual.
Istoria pieței Aristotelous începe cu incendiul care a distrus, în 1917, două treimi din oraș. Până atunci, Salonicul, urmare a secolelor de stăpânire otomană, era un oraș oriental, fără piață și orice încercare de a proiecta una se lovise de imposibilitatea demolării unei suprafețe prea dens construite. Ce nu reușesc arhitecții reușește focul. Proiectul e făcut de francezul Ernest Hébrard în 1918, dar finalizat abia în 1950.
Herceg Novi, Castelnuovo, în italiană, nu e nou, cum spune numele, ci destul de vechi, pentru că a fost fondat în 1382, pe locul unui sat de pescari, de regele Bosniei, Ștefan I, al cărui nume îl poartă astăzi piața centrală a orașului. Turcii cuceresc orașul în 1482 și rămân aici două secole, cu o mică întrerupere, când orașul se află sub spanioli. Trece în mâinile Veneției în 1687, apoi ale Imperiului Austro-Ungar, apoi Herceg Novi, vremelnic, e sub Napoleon, sub ruși, sub Mussolini și parte a Iugoslaviei. Istoria, nu chiar toată, se vede rezumată în piață. O piață paradoxală, pentru că e o piață de tip italian, având în mijloc o splendidă biserică ortodoxă înconjurată de palmieri. Neoficial, numele pieței e Belavista. De aici se văd marea, un turn otoman cu ceas, fortăreața spaniolă, campanila bisericii catolice, orașul de jos.
