Istoria pieței Aristotelous începe cu incendiul care a distrus, în 1917, două treimi din oraș. Până atunci, Salonicul, urmare a secolelor de stăpânire otomană, era un oraș oriental, fără piață și orice încercare de a proiecta una se lovise de imposibilitatea demolării unei suprafețe prea dens construite. Ce nu reușesc arhitecții reușește focul. Proiectul e făcut de francezul Ernest Hébrard în 1918, dar finalizat abia în 1950.
Herceg Novi, Castelnuovo, în italiană, nu e nou, cum spune numele, ci destul de vechi, pentru că a fost fondat în 1382, pe locul unui sat de pescari, de regele Bosniei, Ștefan I, al cărui nume îl poartă astăzi piața centrală a orașului. Turcii cuceresc orașul în 1482 și rămân aici două secole, cu o mică întrerupere, când orașul se află sub spanioli. Trece în mâinile Veneției în 1687, apoi ale Imperiului Austro-Ungar, apoi Herceg Novi, vremelnic, e sub Napoleon, sub ruși, sub Mussolini și parte a Iugoslaviei. Istoria, nu chiar toată, se vede rezumată în piață. O piață paradoxală, pentru că e o piață de tip italian, având în mijloc o splendidă biserică ortodoxă înconjurată de palmieri. Neoficial, numele pieței e Belavista. De aici se văd marea, un turn otoman cu ceas, fortăreața spaniolă, campanila bisericii catolice, orașul de jos.
Náměstí Svornosti e o piață mică, de 45 x 60 metri. Frumoasă, dar prin nimic excepțională, deși grupează câteva case cu fațade renascentiste, are o coloană barocă și e mărginită, pe o latură, de clădirea veche, cu arcade, a primăriei. Orașul, numit Krumau în germană, s-a dezvoltat în jurul splendidului castel a cărui primă atestare în istorie e făcută într-un poem de secol XIII. Castelul a rămas în permanență, urbanistic vorbind, reperul central, în timp ce piața a avut un rol secundar față de acesta, de unde și dimensiunile sale, impuse și de situarea pe o meandră a râului Vltava. Dar ea rămâne un element cheie al decorului de basm al localității, devenită celebră în întreaga lume și invadată de aceea de mult prea mulți turiști pentru un burg așa de mic.
Piața are un rol important în viața socială și economică comunității din Leira, e plină de cafenele și terase, numeroase evenimente sunt organizate aici. Piața are un pavaj socotit printre cele mai frumoase din Portugalia. În vremuri medievale, în piață se desfășurau târguri sezoniere.
Mogarraz e o așezare mică, istorică din Sierra de Francia, munții de lângă Salamnca. Originile așezării coboară în secolul al XI-lea, când a fost întemeiată de gasconi, iar satul e cunoscut astăzi în Spania pentru cele câteva sute de portrete ale locuitorilor desenate pe pereții caselor de Florencio Maíllo, un artist local, începând cu anii 60, când localitatea începuse să fie depopulată. Mogarraz e însă interesant și pentru că păstrează mare parte din arhitectura veche și are o structură apropiată de cea originală, cu piață excentrică și atmosferă de poveste.
O piață plină de viață, de baruri, de magazine, taverne, terase, restaurante. Construită între 1821 și 1851 în stil neoclasic și mărginită de clădiri identice, cu trei niveluri și colonadă, se numește Plaza Nueva prin opoziție cu piața medievală a orașului și măsoară 3400 mp.
Stilul funcționalist al clădirilor, absența decorației bogate reflectă ideile Iluminismului, căci piața e proiectată la fine de secol XVIII, deși construcția ei începe câteva decenii mai târziu. Primul arhitect al pieței e Silvestre Pérez. Întreg spațiul dă sentimentul unui uriaș, dar totuși intim salon de palat. În fiecare duminică, Plaza Nueva găzduiește un târg de antichități.
Un adevărat simbol al independenței Georgiei, Piața Libertății a purtat pentru prima dată acest nume în 1918, în timpul Primei Republici Georgiene. Numele revine după destrămarea URSS pentru a defini cu mândrie identitatea de azi a țării, subliniată de statuia de aur a Sfântului Gheorghe învingând balaurul, așezată aici în 2006. Dar ce e mai interesant e faptul că simpla succesiune a numelor pe care le-a purtat piața de-a lungul istoriei recente, e chiar un rezumat perfect al istoriei Georgiei în epoca modernă. Când e construită, la început de secol XIX, se numește piața Erevan sau piața Ivan Paskevich, de la numele generalului Armatei Imperiale Ruse care cucerește Erevanul, primind astfel titlul de conte de Erevan. În perioada URSS se cheamă, mai întâi, Piața Beria, apoi e redenumită Piața Lenin și o statuie a lui Lenin domină centrul până în 1991. De notat un aspect interesant pentru dinamica rețelei urbane a orașului: la începuturi, pe vremea când nu era piață, ci un loc de intersecție a unor drumuri comerciale, cu han, spațiul pieței se afla nu în centrul, ci mai degrabă către marginea orașului. E un sistem de dezvoltare a marginii comerciale a orașului – care, treptat, devine centru – întâlnit și multe orașe mari din Vestul Europei. Și un episod special, de istorie aventuroasă, se petrece aici: în 1907, piața e scena unui jaf bancar celebru, pus la cale și condus chiar de Stalin.
Piața e printre cele mai mari din Europa și poartă numele regelui Ottokar al II-lea al Boemiei, care, la 1256, întemeiază orașul, numit Budweis în germană. Turnul Negru, construit în secolul al XVI-lea, și Catedrala Sfântului Nicolae se află în colțul de sud-est. Cădirea barocă a primăriei e în colțul opus al pieței, în timp ce punctul central e ocupat de Fântâna lui Samson, cu o decorație foarte elaborată, barocă. 48 de case, cu blazon, o fabrică de bere și o bursă a sării completează piața.
Legenda spune că, atunci când voiau să întemeieze un sat, păstorii din Pind, în peregrinările lor, își alegeau un loc și plantau un arbore. Dacă arborelui plantat, pe lângă care treceau măcar de două ori pe an, cu turmele, îi mergea bine și creștea frumos, după o vreme întemeiau acolo așezarea și copacul devenea centrul satului. Toate așezările aromâne din Pind au o piață și toate piețele au în mijloc un arbore bătrân. Localnicii numesc piața plateia, platia, mishori sau mesohori. Aceasta adună în jur toate clădirile importante pentru viața comunității. Biserica, școala, fântâna, cafenelele sunt acolo, în piață. Sau, mai degrabă, invers, acestea definesc piața. Acolo unde sunt ele, acolo e piața. E o definiție spațială, arhitecturală, dar mai ales socială și antropologică, pentru că aici se petrece tot ce înseamnă eveniment important în viața comunității. De aceea, mai înainte de a avea o definiție arhitecturală, piața are o definiție antropologică. Nu sunt piețe care trebuie văzute, ci piețe în care trebuie să se întâmple ceva. Funcția lor primă nu e deloc estetică, ci socială. Iar ce se întâmplă e, în rezumat, povestea comunității care trebuie să funcționeze ca întreg.
E una dintre cele mai mari piețe din Spania și se află chiar la intrarea în orașul medieval. Originile sale se găsesc în secolul al XI-lea, pe când spațiul era folosit pentru desfășurarea marilor sărbători tradiționale. Clădirile datează din perioade diferite, păstrând toate colonada de la parter, elaborată în secolul al XVI-lea. Pe latura de nord-vest, Turnul Bujaco e o construcție ce reține imediat privirea, devenită simbol al orașului. Datează din perioada stăpânirii arabe și a fost înălțat pe fundații romane. Se pare că numele îi vine de la cuvântul folosit în zonă pentru a desemna păpușile confecționate din paie, bujacos.
Cătălin D. CONSTANTIN
Pentru orașele europene, piața e locul cel mai important. Acolo duc arterele principale, acolo se află cele mai semnificative clădiri și statui. O piață de oraș european e un rezumat. Istoric, arhitectonic, cultural, social. Într-o piață de oraș se văd bine și deseori deodată toate straturile vieții omenești, ale vieții sociale. Piața orașului e, din acest punct de vedere, un spațiu privilegiat. Un palimpsest care vorbește, dacă știi să-l citești, despre istoria și viața așezării în epoci diferite.
Povestea piețelor europene e legată printr-un fir istoric continuu de antichitatea greacă, unde apare plateia, apoi agora. Piața urbană e specifică Europei, pentru că o continuitate atât de lungă nu e prezentă în celelalte culturi, chiar dacă și acolo există piețe, unele chiar foarte mari. Europa a inventat piața, a dezvoltat-o ca formă arhitectonică, pentru a o exporta în întreaga lume, cu precădere în perioada colonială.
La începuturi o simplă lărgire a drumului principal din polisurile grecești, piața capătă, cu timpul, funcții comunitare și religioase și începe să fie înfrumusețată. De la greci, piața e preluată de arhitecții romani, unde forul e esențial în gândirea spațiului. După căderea Imperiului Roman, viața urbană își revine în Europa abia în preajma anului 900, când multe dintre burgurile medievale se dezvoltă deasupra vechilor așezări romane, păstrând planul și schema lor stradală, cu locul forului devenit piață centrală, așa cum se întâmplă la Zadar sau Poreč, pe coastă dalmată.
Orice oraș medieval, fotografiat în zbor de dronă, te lasă să vezi opoziția fundamentală dintre margine și centru, pentru că orașele medievale sunt înconjurate întotdeauna de ziduri. Câteva, precum Óbidos, în Portugalia, păstrează intacte și astăzi aceste fortificații. Piața e un spațiu larg, opunându-se volumetric străzilor întotdeauna înguste și întortocheate ale orașelor. Aproape obligatoriu, în piața medievală se găsesc catedrala și o fântână. Pentru orașele mici, rolul fântânii e și funcțional. Pentru orașele mari, rolul e pur estetic, prezența fântânii acolo ține de tradiție și de ritual.
Existența zidurilor a avut câteva consecințe importante pentru orașele din toată Europa occidentală. În primul rând, spațiul limitat a făcut ca, secole la rând, populația să fie constantă numeric în interiorul zidurilor. Când populația crește, e preferabilă întemeierea de orașe noi, în defavoarea lărgirii incintei fortificate, și de aceea Evul Mediu excelează în înființarea de așezări. Construcția începe întotdeauna cu centrul, cu piața, locul ei e fixat primul. O a doua consecință importantă a existenței zidurilor: centrul rămâne mereu același. Piața se găsește în aceste comunități în principiu suprapusă centrului geometric. Era spațiul cel mai protejat. Acolo, inamicul ajungea cel mai târziu. Apoi, intrarea se face în orașe doar prin câteva porți. Automat, toate drumurile de intrare duc mai departe către piața centrală. Perspectiva aeriană arată că piața este punctul focal al orașului medieval. Zidurile marchează vizual, cât se poate de clar, raportul de opoziție al centrului cu periferia. De aici, o altă consecință de-a lungul evoluției: când, în zorii modernității, zidurile sunt dărâmate, orașele acestea tind să se dezvolte nu liniar, ci concentric, adăugând o secvență de teren la o structură deja existentă, structură vizibilă încă la multe dintre orașele europene de astăzi.
În Renaștere, Europa moștenește orașele medievale. Pe acestea nu le mai iubește și le vrea cu totul diferite: în interiorul unor limite construite, Europa imaginează altfel de lumi urbane. Epoca nu e însă notorie pentru întemeierea de orașe reale, ci de orașe fictive. Când totuși teoria trece în practică, aceasta se întâmplă mai curând ca urmare a unor calamități. Pe 21 septembrie 1561, un incendiu de proporții cuprinde orașul Valladolid. Nenorocierea suferită de oraș e, pentru urbanism, o adevărată binecuvântare. În spațiul rămas gol e construită splendida Plaza Mayor, până astăzi una dintre cele mai mari din Spania. E prima piață regulată a Europei, astăzi, pe nedrept, atât de puțin știută. Simetria ei și planul se văd foarte bine de sus. Tiparul arhitectonic și urban instituit la Valladolid e preluat de numeroase alte piețe, ajungând la perfecțiune în 1729, prin Plaza Mayor de la Salamanca, una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii. Numai din fotografia aeriană vezi imediat că perimetrul pieței nu e un pătrat, ci un trapez. De la nivelul ochilor, piața e percepută de oricare trecător, fără excepție, ca având laturile perfect paralele și egale: o subtilă iluzie optică, atent calculată pentru a adânci perspectiva și contracara spațiul relativ mic avut la dispoziție de arhitect.
Începând cu secolul al XVI-lea, orașele continuă să aibă fortificații, dar ele sunt gândite altfel. Misiunea proiectării de planuri de oraș trece din ce în ce mai mult din mâna artistului-arhitect în mâna inginerului. Momentul esențial de schimbare e în secolul al XVII-lea și se leagă de numele lui Vauban. Tipul de fortificație propus de el presupune staționarea în interiorul zidurilor masiv fortificate ale orașului a unui număr mare de soldați. Forturile în formă de stea împânzesc repede Europa, de la Naarden și Bourtange, în Olanda, până la Alameida, în Portugalia, sau Alba Carolina, în România. Aceste orașe militare au o structură perfectă, cu strazi drepte și aliniate, ducând, obligatoriu, către o piață largă, în centru. De la nivelul solului, perfecțiunea forturilor se lasă doar intuită, mai ales că, adesea, clădirile sunt austere. Sunt însă de departe cele mai frumoase așezări ale continentului ce pot fi astăzi fotografiate din înaltul cerului, stele așezate pe pământ. Nicăieri nu e mai clară, ca în cazul lor, importanța pieței ca spațiu central.
După mijlocul de secol XVIII și în secolul XIX, orașele se reinventeză într-un fel care reflectă schimbările militare, tehnologice, dar și politice. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scăzuse deja de bună vreme, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Monarhii aduc soldații în oraș, iar soldații au nevoie de străzi drepte. Pentru a acționa rapid, dar și pentru a-și desfășura frumos paradele. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scade treptat, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Aristocrații locuiesc tot mai puțin în palatele lor de la țară, vor să fie cât mai aproape de centrele de guvernare. Își construiesc reședințe în oraș. Cu timpul, acestea devin principala lor reședință. Dintr-odată, pe mulți dintre ei îi interesează felul în care arată orașul. Urmarea? Planul orașelor se schimbă radical. Se schimbă, inevitabil, și rostul piețelor, și raportul lor cu restul spațiului. Dacă așezările medievale vechi au o structură bazată pe nevoile întregii comunități, orașele se modifică pentru a corespunde gustului aristocraților.
În zona esteticii urbane se întâmplă transformări esențiale. Când străzile devin drepte, perspectiva se deschide, oamenii încep să vadă mai departe, până dincolo de prima curbă. De aici până la a teoretiza vista e doar un pas. Vista, necunoscută Antichității clasice, presupune o concepție urbanistică mult mai complexă: monumentele și statuile nu trebuie văzute doar de aproape, ele reprezintă un reper și când se află la capătul unei străzi lungi care, dreaptă fiind, permite ochiului să pătrundă în piață de la mare distanță. Ceea ce înainte fusese un efect întâmplător, devine acum element de studiu. Arce triumfale, coloane comemorative, statui sunt construite în așa fel încât să fie frumoase și de la distanță. De aici până la axele ceremoniale care vor străbate orașele, legând între ele piețele, mai e doar încă un pas. Lisabona, privită de sus, dezvăluie dintr-o privire transformările făcute, sub coordonarea marchizului de Pombal, după devastatorul cutremur de la 1 noiembrie 1755. Piețele Lisabonei reprezintă un adevărat sistem. Bulevarde largi și aliniate leagă Piața Comerțului de Rosio, Rosio de Figueira, Martim Moniz și de Restauradores, Restauradores de Praça do Marquês de Pombal, și toate au în mijloc monumente impresionante.
Ca o piață să existe, clădirile nu sunt suficiente. Orașele sunt un amalgam de oameni și clădiri, iar relația dintre cei doi termeni nu e atât de clară pe cât ar părea la prima vedere. Oamenii construiesc clădirile, iar felul în care o comunitate își pune în spațiu povestea, istoria, religia, credințele de orice fel, nevoile concrete ale vieții de zi cu zi nu e până astăzi foarte clar, căci nenumărate nuanțe ale acestui proces complicat scapă și, probabil, nu se va lăsa descris complet niciodată. O piață e arhitectura ei, dar, în același timp, e mai mult decât arhitectura ei. Întreg trecutul, înlănțuit într-un sistem vizibil-invizibil de relații cu imaginarul simbolic al comunității, își face simțită prezența în existența pieței.
Astăzi e un sat, cu 133 de case și o populație de nici 300 de locuitori. Bourtange a fost însă construit ca fort militar, în 1593, în timpul Revoltei Olandeze, la ordinele lui Willem cel Tăcut, funcție pe care a deținut-o până în 1851, când își pierde oficial atribuțiile defensive, pentru a fi populat de meșteșugari și agricultori. Misiunea inițială era de a supraveghea drumul care lega Groningen, oraș aflat sub spanioli, de Germania. E unul dintre cele mai spectaculoase forturi stelate din Europa. Planul pentagonal și rețeaua de canale și fortificații respectă proiectul original. Piața se află în mijlocul geometric și reia forma pentagonală a dispunerii construcțiilor în interiorul fortului. Perimetrul ei e perfect definit de 14 tei, a căror vârstă depășește 300 de ani. În piață se află casele cele mai importante, casa căpitanului, casa comandantului, casa directorului școlii, căci amplasarea clădirilor în fort a fost gândită ierarhic. Biserica protestantă datează de la 1869 și, semnificativ, e aproape de piață, dar nu în piață.
De partea portugheză a graniței, fortificațiile sunt și mai multe decât în Spania. Almeida se află spre nordul Portugaliei, o cetate cu 12 colțuri, de tip Vauban, construită în 1641. Spaniolii au intrat aici o singură dată în istorie, și atunci cu ajutorul francezilor. Piața, un patrulater neregulat, nu e chiar geometric poziționată, cum nici steaua nu e perfectă, dar rolul ei de centru e cât se poate de evident prin raportare la marginile cetății.
Coimbra e faimoasă pentru universitatea sa, iar piețele monumentale ale orașului sunt situate în zona universitară. Orașul deține însă și o mică bijuterie, modestă prin dimensiuni, dar convingătoare prin echilibrul proporțiilor și importantă istoric. E Praça 8 de Maio, aflată în centrul orașului, în fața mănăstirii Santa Cruz, în continuarea căreia se găsește Camara Municipal. Spațiul acesta mic reușește performanța de a nu se lăsa decât în mică măsură dominat de înălțimea și splendoarea fațadei manueline a bisericii în care sunt înmormântați primii doi regi ai Portugaliei. Clădirile de pe celelalte trei laturi sunt la fel de vizibile, de asemenea fântâna din mijloc. Contribuie la aceasta și redesignul contemporan al pieței.
