Legenda spune că, atunci când voiau să întemeieze un sat, păstorii din Pind, în peregrinările lor, își alegeau un loc și plantau un arbore. Dacă arborelui plantat, pe lângă care treceau măcar de două ori pe an, cu turmele, îi mergea bine și creștea frumos, după o vreme întemeiau acolo așezarea și copacul devenea centrul satului. Toate așezările aromâne din Pind au o piață și toate piețele au în mijloc un arbore bătrân. Localnicii numesc piața plateia, platia, mishori sau mesohori. Aceasta adună în jur toate clădirile importante pentru viața comunității. Biserica, școala, fântâna, cafenelele sunt acolo, în piață. Sau, mai degrabă, invers, acestea definesc piața. Acolo unde sunt ele, acolo e piața. E o definiție spațială, arhitecturală, dar mai ales socială și antropologică, pentru că aici se petrece tot ce înseamnă eveniment important în viața comunității. De aceea, mai înainte de a avea o definiție arhitecturală, piața are o definiție antropologică. Nu sunt piețe care trebuie văzute, ci piețe în care trebuie să se întâmple ceva. Funcția lor primă nu e deloc estetică, ci socială. Iar ce se întâmplă e, în rezumat, povestea comunității care trebuie să funcționeze ca întreg.
Pentru orașele europene, piața e locul cel mai important. Acolo duc arterele principale, acolo se află cele mai semnificative clădiri și statui. O piață de oraș european e un rezumat. Istoric, arhitectonic, cultural, social. Într-o piață de oraș se văd bine și deseori deodată toate straturile vieții omenești, ale vieții sociale. Piața orașului e, din acest punct de vedere, un spațiu privilegiat. Un palimpsest care vorbește, dacă știi să-l citești, despre istoria și viața așezării în epoci diferite.
Povestea piețelor europene e legată printr-un fir istoric continuu de antichitatea greacă, unde apare plateia, apoi agora. Piața urbană e specifică Europei, pentru că o continuitate atât de lungă nu e prezentă în celelalte culturi, chiar dacă și acolo există piețe, unele chiar foarte mari. Europa a inventat piața, a dezvoltat-o ca formă arhitectonică, pentru a o exporta în întreaga lume, cu precădere în perioada colonială.
La începuturi o simplă lărgire a drumului principal din polisurile grecești, piața capătă, cu timpul, funcții comunitare și religioase și începe să fie înfrumusețată. De la greci, piața e preluată de arhitecții romani, unde forul e esențial în gândirea spațiului. După căderea Imperiului Roman, viața urbană își revine în Europa abia în preajma anului 900, când multe dintre burgurile medievale se dezvoltă deasupra vechilor așezări romane, păstrând planul și schema lor stradală, cu locul forului devenit piață centrală, așa cum se întâmplă la Zadar sau Poreč, pe coastă dalmată.
Poreč, Croația
Orice oraș medieval, fotografiat în zbor de dronă, te lasă să vezi opoziția fundamentală dintre margine și centru, pentru că orașele medievale sunt înconjurate întotdeauna de ziduri. Câteva, precum Óbidos, în Portugalia, păstrează intacte și astăzi aceste fortificații. Piața e un spațiu larg, opunându-se volumetric străzilor întotdeauna înguste și întortocheate ale orașelor. Aproape obligatoriu, în piața medievală se găsesc catedrala și o fântână. Pentru orașele mici, rolul fântânii e și funcțional. Pentru orașele mari, rolul e pur estetic, prezența fântânii acolo ține de tradiție și de ritual.
Óbidos, în Portugalia
Existența zidurilor a avut câteva consecințe importante pentru orașele din toată Europa occidentală. În primul rând, spațiul limitat a făcut ca, secole la rând, populația să fie constantă numeric în interiorul zidurilor. Când populația crește, e preferabilă întemeierea de orașe noi, în defavoarea lărgirii incintei fortificate, și de aceea Evul Mediu excelează în înființarea de așezări. Construcția începe întotdeauna cu centrul, cu piața, locul ei e fixat primul. O a doua consecință importantă a existenței zidurilor: centrul rămâne mereu același. Piața se găsește în aceste comunități în principiu suprapusă centrului geometric. Era spațiul cel mai protejat. Acolo, inamicul ajungea cel mai târziu. Apoi, intrarea se face în orașe doar prin câteva porți. Automat, toate drumurile de intrare duc mai departe către piața centrală. Perspectiva aeriană arată că piața este punctul focal al orașului medieval. Zidurile marchează vizual, cât se poate de clar, raportul de opoziție al centrului cu periferia. De aici, o altă consecință de-a lungul evoluției: când, în zorii modernității, zidurile sunt dărâmate, orașele acestea tind să se dezvolte nu liniar, ci concentric, adăugând o secvență de teren la o structură deja existentă, structură vizibilă încă la multe dintre orașele europene de astăzi.
Valladolid, Spania
În Renaștere, Europa moștenește orașele medievale. Pe acestea nu le mai iubește și le vrea cu totul diferite: în interiorul unor limite construite, Europa imaginează altfel de lumi urbane. Epoca nu e însă notorie pentru întemeierea de orașe reale, ci de orașe fictive. Când totuși teoria trece în practică, aceasta se întâmplă mai curând ca urmare a unor calamități. Pe 21 septembrie 1561, un incendiu de proporții cuprinde orașul Valladolid. Nenorocierea suferită de oraș e, pentru urbanism, o adevărată binecuvântare. În spațiul rămas gol e construită splendida Plaza Mayor, până astăzi una dintre cele mai mari din Spania. E prima piață regulată a Europei, astăzi, pe nedrept, atât de puțin știută. Simetria ei și planul se văd foarte bine de sus. Tiparul arhitectonic și urban instituit la Valladolid e preluat de numeroase alte piețe, ajungând la perfecțiune în 1729, prin Plaza Mayor de la Salamanca, una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii. Numai din fotografia aeriană vezi imediat că perimetrul pieței nu e un pătrat, ci un trapez. De la nivelul ochilor, piața e percepută de oricare trecător, fără excepție, ca având laturile perfect paralele și egale: o subtilă iluzie optică, atent calculată pentru a adânci perspectiva și contracara spațiul relativ mic avut la dispoziție de arhitect.
Salamanca, Spania
Începând cu secolul al XVI-lea, orașele continuă să aibă fortificații, dar ele sunt gândite altfel. Misiunea proiectării de planuri de oraș trece din ce în ce mai mult din mâna artistului-arhitect în mâna inginerului. Momentul esențial de schimbare e în secolul al XVII-lea și se leagă de numele lui Vauban. Tipul de fortificație propus de el presupune staționarea în interiorul zidurilor masiv fortificate ale orașului a unui număr mare de soldați. Forturile în formă de stea împânzesc repede Europa, de la Naarden și Bourtange, în Olanda, până la Alameida, în Portugalia, sau Alba Carolina, în România. Aceste orașe militare au o structură perfectă, cu strazi drepte și aliniate, ducând, obligatoriu, către o piață largă, în centru. De la nivelul solului, perfecțiunea forturilor se lasă doar intuită, mai ales că, adesea, clădirile sunt austere. Sunt însă de departe cele mai frumoase așezări ale continentului ce pot fi astăzi fotografiate din înaltul cerului, stele așezate pe pământ. Nicăieri nu e mai clară, ca în cazul lor, importanța pieței ca spațiu central.
Naarden, Olanda
După mijlocul de secol XVIII și în secolul XIX, orașele se reinventeză într-un fel care reflectă schimbările militare, tehnologice, dar și politice. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scăzuse deja de bună vreme, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Monarhii aduc soldații în oraș, iar soldații au nevoie de străzi drepte. Pentru a acționa rapid, dar și pentru a-și desfășura frumos paradele. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scade treptat, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Aristocrații locuiesc tot mai puțin în palatele lor de la țară, vor să fie cât mai aproape de centrele de guvernare. Își construiesc reședințe în oraș. Cu timpul, acestea devin principala lor reședință. Dintr-odată, pe mulți dintre ei îi interesează felul în care arată orașul. Urmarea? Planul orașelor se schimbă radical. Se schimbă, inevitabil, și rostul piețelor, și raportul lor cu restul spațiului. Dacă așezările medievale vechi au o structură bazată pe nevoile întregii comunități, orașele se modifică pentru a corespunde gustului aristocraților.
Tmișoara, România
În zona esteticii urbane se întâmplă transformări esențiale. Când străzile devin drepte, perspectiva se deschide, oamenii încep să vadă mai departe, până dincolo de prima curbă. De aici până la a teoretiza vista e doar un pas. Vista, necunoscută Antichității clasice, presupune o concepție urbanistică mult mai complexă: monumentele și statuile nu trebuie văzute doar de aproape, ele reprezintă un reper și când se află la capătul unei străzi lungi care, dreaptă fiind, permite ochiului să pătrundă în piață de la mare distanță. Ceea ce înainte fusese un efect întâmplător, devine acum element de studiu. Arce triumfale, coloane comemorative, statui sunt construite în așa fel încât să fie frumoase și de la distanță. De aici până la axele ceremoniale care vor străbate orașele, legând între ele piețele, mai e doar încă un pas. Lisabona, privită de sus, dezvăluie dintr-o privire transformările făcute, sub coordonarea marchizului de Pombal, după devastatorul cutremur de la 1 noiembrie 1755. Piețele Lisabonei reprezintă un adevărat sistem. Bulevarde largi și aliniate leagă Piața Comerțului de Rosio, Rosio de Figueira, Martim Moniz și de Restauradores, Restauradores de Praça do Marquês de Pombal, și toate au în mijloc monumente impresionante.
Lisabona, Portugalia
Ca o piață să existe, clădirile nu sunt suficiente. Orașele sunt un amalgam de oameni și clădiri, iar relația dintre cei doi termeni nu e atât de clară pe cât ar părea la prima vedere. Oamenii construiesc clădirile, iar felul în care o comunitate își pune în spațiu povestea, istoria, religia, credințele de orice fel, nevoile concrete ale vieții de zi cu zi nu e până astăzi foarte clar, căci nenumărate nuanțe ale acestui proces complicat scapă și, probabil, nu se va lăsa descris complet niciodată. O piață e arhitectura ei, dar, în același timp, e mai mult decât arhitectura ei. Întreg trecutul, înlănțuit într-un sistem vizibil-invizibil de relații cu imaginarul simbolic al comunității, își face simțită prezența în existența pieței.
Construcția pieței începe în 1729, din ordinul lui Filip al V-lea, urmând ca piața să aibă drept principală destinație luptele cu taurii. E socotită astăzi una dintre cele mai frumoase piețe din Spania și din întreaga Europă. Spațiul oferă o iluzie optică paradoxală. Pare un patrulater perfect, deși forma e, așa cum se vede în fotografia aeriană, neregulată. Fațadele baroce ale clădirii care înconjoară și definește perimetrul pieței par perfect simetrice la o primă privire, dar, în realitate, nici una dintre laturi nu are aceeași înălțime.
Despre piața din Salamanca s-au scris cărți întregi și e socotită astăzi modelul absolut al piețelor spaniole.
Așezată pe o culme de deal din Toscana, Pienza s-a numit la început Corsignano. Papa Pius al II-lea și-a iubit mult așezarea natală și a dorit să o transforme într-un model de trecere în concret a teoriilor despre orașul ideal. Îl angajează în acest scop pe arhitectul Bernardo Rossellino și se implică direct în gândirea planurilor. Influențat de scrierile lui Alberti, Pius plănuiește să ridice în jurul unei piețe centrale un oraș uniform stilistic și autosuficient, în sensul în care toate nevoile locuitorilor sunt complet acoperite. Moare însă în 1462, așa că schema urbanistică a orașului, care îi preia numele, se oprește acolo, cu doar 40 de clădiri înălțate. În inima „orașului ideal“, Bernardo Rossellino apucase să așeze o piață trapezoidală, care reprezintă prima încercare de înnoire urbană din perioada postclasică.
Spațiul nu e mare, dar prin formă și prin desenul pavajului e creată iluzia unor dimensiuni mai mari. Efectul final e cel al unei scene mărginite de clădiri importante. Palazzo Vescovile formează latura de răsărit. Pe latura opusă e palatul papal. Clădirea primăriei se află spre nord, iar pentru turnul ei, Rossellino a ales un model florentin. Alte două clădiri formează, alături de primărie, latura nordică. Piața e dominată de fațada catedralei, așezată pe latura mică a trapezului, astfel încât dimensiunile ei să fie atenuate, pentru a nu copleși piața, căci ideea papei era să ridice nu un oraș monumental, ci unul la scară omenească. Totul a fost calculat cu atenție, iar construcția bisericii a ținut cont de mișcarea soarelui. Inspirat de catedralele invadate de lumină naturală din Austria, papa a cerut ca biserica să nu respecte aliniamentul tradițional vest-est, ci să fie așezată astfel încât pe ferestre să intre dinspre sud soarele. Biserica este aliniată cu vârful Muntelui Amiata, un vulcan stins. Ferestrele dinspre sud ale bisericii permit vederea, la orizont, a acestui vârf, dar vârful nu e vizibil din piață. Se ajunge astfel la o interesantă inversare de percepție: interiorul bisericii creează senzația de spațiu deschis către peisaj, în timp ce piața lasă doar foarte puțin acces către natura din jur, creând mai degrabă sentimentul unui spațiu interior. Cele două spații deschise și înguste din piață, de pe lateralele catedralei, sunt primele exemple renascentiste de vedere către un peisaj rural din centrul unui oraș, creând, din acest punct de vedere, o ruptură cu tradiția pieței medievale. Pentru a vedea peisajul, trebuie să te deplasezi până la capătul pieței.
Diferite detalii de pe fațada unei clădiri sunt reluate pe fațada altei clădiri din piață, forma rectangulară a fațadelor repetă, la scară, forma ferestrelor. Ferestrele de la nivelul superior al palatului papal sunt o invenție a lui Rossellino, o combinație între crucea romană și luneta toscană: crucea e reluată ca detaliu la ferestrele de la Palazzo Vescovile, iar luneta reapare în design-ul ferestrelor clădirii primăriei. Arce și detalii circulare, în grupe de câte trei, se repetă pe fațadele tuturor clădirilor. Caroiajul de travertin și cărămidă roșie al pavajului pune în oglindă succesiunea de compartimente de pe fațada bisericii și se aliniază cu pilaștrii, ușile și colțurile tuturor clădirilor din piață. În mijlocul pieței se află un cerc de travertin, iar distanța de la cerc până la ușa bisericii e egală cu distanța de la baza bisericii până la occhio, obișnuita fereastră rotundă de pe fațada lăcaşului. Nu e singura „coincidență“, căci piața repetă o geometrie bazată pe cifrele 3, 5, 9. Mai mult, la începutul anilor 2000 s-a constatat că umbra catedralei se aliniază perfect cu caroiajul pavajului în anumite momente. Mai exact, la 11 zile după echinocțiul solar. Se știa deja în secolul al XV-lea că există un decalaj de 11 zile între calendarul folosit și cel astronomic. Reforma calendarului era puternic controversată în sânul Bisericii Catolice, pentru că data Paștelui se calculează în funcție de echinocțiu. Pieper, cel care a observat alinierea umbrei bisericii cu caroiajul pavajului, crede că, inițial, piața trebuia să reflecte aliniamentul chiar în ziua echinocțiului. Așa a început construcția, dar proiectul a fost refăcut, astfel încât aliniamentul să aibă loc în ziua oficială a echinocțiului. Când s-a hotărât modificarea, construcția clădirilor din piață era deja pornită, redesenarea caroiajului pavajului ar fi dus la nealinierea lui cu detaliile clădirilor, așa că singura soluție tehnică a fost înălțarea acoperișului catedralei, fapt confirmat de nerespectarea proporțiilor albertiene la frontonul bisericii. E o enigmă faptul că detaliile refacerii, precum și povestea alinierii umbrei catedralei la desenul pavajului nu apar în jurnalul extrem de minuțios al papei.
La fiecare doi ani, în a doua săptămână a lunii septembrie, la Marostica se desfășoară o partidă de șah. Locul figurinelor de lemn e luat de oameni vii, iar tablă de concurs devine chiar piața micului oraș medieval, al cărei pavaj a fost gândit special în acest scop. Piazza Castello din Marostica e numită de aceea și Piazza degli Scacchi.
Povestea spune că, în vremuri medievale, doi tineri nobili, Rinaldo D’Angarano și Vieri da Vallanora, s-au îndrăgostit nebunește de Lionora, fiica stăpânului locului. Obiceiul vremii cerea ca soarta fetei să fie decisă prin duel. Dar tatăl nu vrea dușmani, nu vrea să piară nimeni, așa că interzice duelul și propune, în locul lui, o partidă de șah. Câștigătorul urma să devină soțul râvnitei Lionora. Iar cel care pierdea nu avea să piardă, ci să câștige mâna fetei mai mici, Oldrada.
Desigur, povestea nu are de-a face cu adevărul istoric. Nici măcar unul dintre personajele din poveste nu a existat, cum nu a existat nici o partidă de șah în Evul Mediu la Marostica, oraș numit în limba locală, veneta, Maròstega. Dar a existat un scriitor și arhitect, pe numele său Mario Mirko Vucetich, originar din Dalmația, care a imaginat întreaga poveste, imediat după Al Doilea Război Mondial. Iar clubul de șah local a găsit de cuviință să socotească reală povestea și să organizeze, în fiecare an par, un concurs cu oameni vii pe post de piese de șah în piața foarte scenică și cu reale origini medievale a micului oraș Marostica, din nordul Italiei.
Încă din secolul al XIV-lea, în Piața Sfatului din Brașov se desfășurau constant târguri și se schimbau produse. Pe atunci se chema Marktplatz. Spațiul e dominat de clădirea Casei Sfatului, construită în 1420. Ea oferă nu doar centrul pieței, ci și un interesant contrapunct cromatic, prin culoarea deschisă, la Schwarze Kirche, Biserica Neagră, aflată în vecinătate, vizibilă din piață. Deleted:
Într-o laterală a pieței se află statuia generalului Jan Žižka, căpetenie a mișcării husite, unul dintre puținii comandanți militari din istoria lumii care nu au pierdut vreodată o bătălie. Numele lui e purtat astăzi de piața din Tábor. Situat pe un vârf de deal, cu piața chiar pe culme, în imediata vecinătate a lacului botezat Iordan, după râul biblic, orașul a fost fondat în primăvara anului 1420, drept centru al mișcării revoluționare husite. Inițial, a fost regulat, apoi a avut tendința de a se dezvolta organic, și forma pieței despre aceasta vorbește. Străzile au fost special gândite în zig-zag, ca inamicul să ajungă greu în centru. Deși nu se vede clar în fotografie, piața e în pantă, ceea ce adaugă o nouă dimensiune spațiului ei.
Piața își datorează existența marelui cutremur de la Lisabona de la 1 noiembrie 1755 și incendiului care i-a urmat. În locul lăsat gol de dezastrele naturale, e construit un oraș nou și regulat, rezultat al eforturilor de refacere coordonate de marchizul de Pombal, conducătorul guvernului regal.
Praça do Comércio apare pe locul ocupat înainte de curtea palatului regal, Terreiro do Paço, un nume încă în uz pentru piață, cu o latură deschisă către Tejo, cel mai mare râu al Peninsulei Iberice. Suprafața pieței e uriașă, 175 x 180 metri, printre cele mai mari ale continentului european.
Curând după ce la Madrid e construită Plaza Mayor, modelul ei e urmat de alte orașe, chiar și cele depărtate de capitală. Plaza de la Corredera din Córdoba e singura piață patrulateră din sudul Spaniei, din Andaluzia. Înfățișarea ei se datorează arhitectului Antonio Ramós Valdés din Salamanca. În 1683, acesta construiește un uriaș patrulater, semiregulat, ceva mai mic însă decât la Madrid, pe locul unei esplanade unde, de-a lungul timpului, s-au aflat un circ roman, apoi un loc de schimb al mărfurilor în perioada orașului musulman.
După construcție, piața a fost folosită în diferite scopuri, de la spațiu de târguri temporare, la arenă pentru coride, de unde și provine numele actual. În prăvăliile de sub arcele de la parter se află așa-numitele esparterías, magazine unde se vând, prin tradiție, împletituri din fibre vegetale. Tot aici se află , de aproape un secol, magazinele de antichități.
Structura urbană e dictată de poziția geografică, una dintre cele mai spectaculoase ale unui oraș european. Passau e situat pe o limbă de pământ, la confluența dintre Dunăre, Inn și Ilz, fiecare cu ape de altă culoare. Domplatz se află în punctul cel mai înalt al orașului. Un avantaj, pentru că, an de an, Passau e amenințat de inundații. Piața prinde contur în 1150, iar din 1155 intră, prin donația episcopului Konrad von Babenberg, în proprietatea catedralei, condiția fiind ca pe laturile ei libere să fie ridicate case clericale. Cele 14 clădiri astfel apărute sunt afectate de incendiile de proporții din 1662 și 1680, fiind refăcute de arhitecți italieni, în stilul barocului târziu. În 1824, în mijlocul pieței e amplasată statuia împăratului Maximilian I al Bavariei. Piața devine cu această ocazie, pentru prima dată în istoria ei, publică și capătă statutul de piață principală a orașului. După 2013, e reamenajată. Pavajul dispare, e înlocuit cu pietriș fin, amintind de perioade istorice trecute. Iluminația e spectaculoasă, una dintre cele mai reușite din Europa. Pune accentul pe fațada catedralei, lăsând în penumbră piața și restul clădirilor. Un subtil joc întuneric-lumină, un joc al trecutului, când noaptea orașele nu erau luminate, cu prezentul. Efectul e de scenă de teatru baroc.
Spațiul pieței are ceva din ambiguitatea întâlnirii dintre Orient și Europa. Nu e vorba de o singură piață, ci de două piețe unite, numite la fel. Între Sfânta Sofia și Sultan Ahmet Camii, cunoscută drept Moscheea Albastră, se întinde o piață cu fântână la mijloc, adesea numită Ayasofya Meydanı, deși denumirea oficială e Sultanahmet Meydanı. E o piață-grădină, pe locul în care în perioada romană s-a aflat Augusteion, forul lui Augustus. În mod paradoxal, piața lungă dintre Moscheea Albastră și Muzeul de Artă Islamică poartă numele de Parcul Sultanahmet, deși e mai puțin parc decât piața vecină. Nici un loc din lume nu condensează atâta istorie pe metru pătrat. Obeliscul lui Theodosie cel Mare e, de fapt, egiptean, și a fost adus aici în 390, de la Luxor. Sculptat în granit de Assuan, a fost ridicat în 1490 a. Chr. pentru faraonul egiptean Tutmes al III-lea. Coloana serpentină a fost adusă în 324 din templul lui Apollo de la Delphi, unde preamărea victoria grecilor împotriva perșilor. Turnată din aliajul armelor persane, retopit de greci, are acum 2500 de ani. Alt obelisc a fost construit în secolul al X-lea de Constantin al VII-lea. E de adăugat o „fântână germană“ ridicată la 1900 pentru a marca vizita împăratului Wilhelm al II-lea. Apoi, fațada Art Nouveau cu elemente orientale a clădirii care astăzi găzduiește rectoratul Universității Marmara. Moscheea Albastră și Sfânta Sofia definesc o latură a pieței. De partea opusă, Muzeul de Artă Islamică se află în palatul lui Ibrahim Pașa, vizirul lui Suleiman Magnificul. Kilometrul zero al Imperiului Roman de Răsărit a fost marcat de o coloană de marmură încă vizibilă în colțul de nord-est al pieței. Și nu e tot. Piața e, de fapt, arena hipodromului roman.
Văzut de sus, orașul vechi din Split se înfățișează ca o cutie dreptunghiulară în care cineva a așezat clădiri, străzi și piețe. Două dintre piețele din cetate sunt mari și, începând cu Evul Mediu, au deținut un rol cheie în istoria orașului, numit Spalato în italiană. Narodni trg, Piața Poporului, pur și simplu Pjaca pentru localnici, e atestată din secolul al XIII-lea și are câteva clădiri gotice superbe. Ceva mai încolo, la intrarea în cetate, e Trg Braće Radić, numită de localnici Voćni trg, adică piața de fructe, în amintirea vechiului și coloratului ei rol. Imediat în afara zidurilor medievale, se află o a treia mare piață, Piața Republicii, mai nouă, care trimite prin arhitectură la San Marco din Veneția. A fost construită în stil istorist la mijloc de secol XIX, pentru a arăta că Split, vreme îndelungată sub stăpânire venețiană, duce mai departe această tradiție. Sunt piețe foarte frumoase, fiecare cu o individualitate clar conturată, dar cea mai interesantă și mai veche dintre piețele din Split e de departe Trg Peristil, mai mică decât acestea, socotită însă de localnici inima istorică a locului. Istoria ei e cât se poate de specială. La origine, piața a fost curtea interioară a palatului ridicat pentru împăratul roman Dioclețian în anul 305, pe o suprafață uriașă, de 300 de metri pătrați. De fapt, jumătate din orașul vechi de la Split se află în interiorul zidurilor palatului, cel mai bine conservat palat roman ajuns până la noi. După ce romanii îl abandonează, el rămâne pustiu secole bune, până când locuitorii din Salona se refugiază din fața slavilor între zidurile sale, transformând fostul palat în oraș. Oraș va rămâne tot timpul. Ioan de Ravenna, primul arhiepiscop al locului, decide transformarea mausoleului lui Dioclețian în biserică. E momentul în care curtea palatului devine oficial piață a catedralei, cu toate funcțiile pe care le avea o piață medievală. Suferă transformări, dar parte din elemente se păstrează, inclusiv coloanele de porfir roșu.
Istoria orașului e legată de Veneția, dar Rovinj a fost întemeiat mult mai devreme, la începutul secolului al VIII-lea, pe o insulă separată de uscat printr-un canal îngust. Mult mai târziu, în 1763, către finalul stăpânirii venețiene, comunitatea colmatează istmul și orașul e unit cu uscatul. Printr-un proces clasic de synoecism, exact pe locul vechiului canal, se conturează în scurt timp un sistem de piețe, patru la număr, dintre care cea mai importantă e Trg G. Matteottija. Majoritatea clădirilor de aici sunt de secol XIX, dar preamăresc legătura trecută a orașului cu Veneția, reproducând chiar leul Sfântului Marcu pe frontonul primăriei. Piața principală a orașului rămâne Trg Sveta Eufemije, aflată pe culmea dealului, în punctul cel mai înalt, liberă pe trei laturi, privind spre mare, dominată de campanila de 60 de metri a bazilicii, cu statuia Sfintei Eufemia în vârf, rotindu-se în funcție de direcția vântului.
Giuseppe Tartini, autor al bine-cunoscutului Il trillo del diavolo, s-a născut în acest oraș, numit în epocă Pirano, parte a Republicii Venețiene. Piața de la Piran îi poartă numele, iar casa natală a compozitorului se află pe o laterală a pieței, doar că, la data nașterii lui, locul arăta cu totul altfel. Piața Tartini nu a fost mereu piață, ci, la începuturi, un debarcader pentru bărcile și vasele care pescuiau în apele Adriaticii, aflat în afara zidurilor cetății. Cu timpul, cheiurile încep să fie mărginite de palate și clădiri frumoase, cu rol administrativ. Cum locul capătă importanță, autoritățile decid, la 1894, colmatarea golfului și construirea pe acest loc a unei piețe în adevăratul sens al cuvântului. Doi ani mai târziu, în piață e dezvelită statuia lui Tartini, gândită ca punct focal, iar piața, dominată de pe colină de biserica Sfântului Gheorghe, cu o campanilă identică cu cea de la Veneția, e un spațiu armonios și foarte viu, cu o corectă și izbutită balansare a formei și proporțiilor.
