E una dintre cele mai mari piețe din Spania și se află chiar la intrarea în orașul medieval. Originile sale se găsesc în secolul al XI-lea, pe când spațiul era folosit pentru desfășurarea marilor sărbători tradiționale. Clădirile datează din perioade diferite, păstrând toate colonada de la parter, elaborată în secolul al XVI-lea. Pe latura de nord-vest, Turnul Bujaco e o construcție ce reține imediat privirea, devenită simbol al orașului. Datează din perioada stăpânirii arabe și a fost înălțat pe fundații romane. Se pare că numele îi vine de la cuvântul folosit în zonă pentru a desemna păpușile confecționate din paie, bujacos.
Pentru orașele europene, piața e locul cel mai important. Acolo duc arterele principale, acolo se află cele mai semnificative clădiri și statui. O piață de oraș european e un rezumat. Istoric, arhitectonic, cultural, social. Într-o piață de oraș se văd bine și deseori deodată toate straturile vieții omenești, ale vieții sociale. Piața orașului e, din acest punct de vedere, un spațiu privilegiat. Un palimpsest care vorbește, dacă știi să-l citești, despre istoria și viața așezării în epoci diferite.
Povestea piețelor europene e legată printr-un fir istoric continuu de antichitatea greacă, unde apare plateia, apoi agora. Piața urbană e specifică Europei, pentru că o continuitate atât de lungă nu e prezentă în celelalte culturi, chiar dacă și acolo există piețe, unele chiar foarte mari. Europa a inventat piața, a dezvoltat-o ca formă arhitectonică, pentru a o exporta în întreaga lume, cu precădere în perioada colonială.
La începuturi o simplă lărgire a drumului principal din polisurile grecești, piața capătă, cu timpul, funcții comunitare și religioase și începe să fie înfrumusețată. De la greci, piața e preluată de arhitecții romani, unde forul e esențial în gândirea spațiului. După căderea Imperiului Roman, viața urbană își revine în Europa abia în preajma anului 900, când multe dintre burgurile medievale se dezvoltă deasupra vechilor așezări romane, păstrând planul și schema lor stradală, cu locul forului devenit piață centrală, așa cum se întâmplă la Zadar sau Poreč, pe coastă dalmată.
Poreč, Croația
Orice oraș medieval, fotografiat în zbor de dronă, te lasă să vezi opoziția fundamentală dintre margine și centru, pentru că orașele medievale sunt înconjurate întotdeauna de ziduri. Câteva, precum Óbidos, în Portugalia, păstrează intacte și astăzi aceste fortificații. Piața e un spațiu larg, opunându-se volumetric străzilor întotdeauna înguste și întortocheate ale orașelor. Aproape obligatoriu, în piața medievală se găsesc catedrala și o fântână. Pentru orașele mici, rolul fântânii e și funcțional. Pentru orașele mari, rolul e pur estetic, prezența fântânii acolo ține de tradiție și de ritual.
Óbidos, în Portugalia
Existența zidurilor a avut câteva consecințe importante pentru orașele din toată Europa occidentală. În primul rând, spațiul limitat a făcut ca, secole la rând, populația să fie constantă numeric în interiorul zidurilor. Când populația crește, e preferabilă întemeierea de orașe noi, în defavoarea lărgirii incintei fortificate, și de aceea Evul Mediu excelează în înființarea de așezări. Construcția începe întotdeauna cu centrul, cu piața, locul ei e fixat primul. O a doua consecință importantă a existenței zidurilor: centrul rămâne mereu același. Piața se găsește în aceste comunități în principiu suprapusă centrului geometric. Era spațiul cel mai protejat. Acolo, inamicul ajungea cel mai târziu. Apoi, intrarea se face în orașe doar prin câteva porți. Automat, toate drumurile de intrare duc mai departe către piața centrală. Perspectiva aeriană arată că piața este punctul focal al orașului medieval. Zidurile marchează vizual, cât se poate de clar, raportul de opoziție al centrului cu periferia. De aici, o altă consecință de-a lungul evoluției: când, în zorii modernității, zidurile sunt dărâmate, orașele acestea tind să se dezvolte nu liniar, ci concentric, adăugând o secvență de teren la o structură deja existentă, structură vizibilă încă la multe dintre orașele europene de astăzi.
Valladolid, Spania
În Renaștere, Europa moștenește orașele medievale. Pe acestea nu le mai iubește și le vrea cu totul diferite: în interiorul unor limite construite, Europa imaginează altfel de lumi urbane. Epoca nu e însă notorie pentru întemeierea de orașe reale, ci de orașe fictive. Când totuși teoria trece în practică, aceasta se întâmplă mai curând ca urmare a unor calamități. Pe 21 septembrie 1561, un incendiu de proporții cuprinde orașul Valladolid. Nenorocierea suferită de oraș e, pentru urbanism, o adevărată binecuvântare. În spațiul rămas gol e construită splendida Plaza Mayor, până astăzi una dintre cele mai mari din Spania. E prima piață regulată a Europei, astăzi, pe nedrept, atât de puțin știută. Simetria ei și planul se văd foarte bine de sus. Tiparul arhitectonic și urban instituit la Valladolid e preluat de numeroase alte piețe, ajungând la perfecțiune în 1729, prin Plaza Mayor de la Salamanca, una dintre cele mai frumoase piețe ale lumii. Numai din fotografia aeriană vezi imediat că perimetrul pieței nu e un pătrat, ci un trapez. De la nivelul ochilor, piața e percepută de oricare trecător, fără excepție, ca având laturile perfect paralele și egale: o subtilă iluzie optică, atent calculată pentru a adânci perspectiva și contracara spațiul relativ mic avut la dispoziție de arhitect.
Salamanca, Spania
Începând cu secolul al XVI-lea, orașele continuă să aibă fortificații, dar ele sunt gândite altfel. Misiunea proiectării de planuri de oraș trece din ce în ce mai mult din mâna artistului-arhitect în mâna inginerului. Momentul esențial de schimbare e în secolul al XVII-lea și se leagă de numele lui Vauban. Tipul de fortificație propus de el presupune staționarea în interiorul zidurilor masiv fortificate ale orașului a unui număr mare de soldați. Forturile în formă de stea împânzesc repede Europa, de la Naarden și Bourtange, în Olanda, până la Alameida, în Portugalia, sau Alba Carolina, în România. Aceste orașe militare au o structură perfectă, cu strazi drepte și aliniate, ducând, obligatoriu, către o piață largă, în centru. De la nivelul solului, perfecțiunea forturilor se lasă doar intuită, mai ales că, adesea, clădirile sunt austere. Sunt însă de departe cele mai frumoase așezări ale continentului ce pot fi astăzi fotografiate din înaltul cerului, stele așezate pe pământ. Nicăieri nu e mai clară, ca în cazul lor, importanța pieței ca spațiu central.
Naarden, Olanda
După mijlocul de secol XVIII și în secolul XIX, orașele se reinventeză într-un fel care reflectă schimbările militare, tehnologice, dar și politice. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scăzuse deja de bună vreme, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Monarhii aduc soldații în oraș, iar soldații au nevoie de străzi drepte. Pentru a acționa rapid, dar și pentru a-și desfășura frumos paradele. Puterea autoguvernată a comunităților urbane scade treptat, până la diminuarea totală, în favoarea autocrației monarhilor. Aristocrații locuiesc tot mai puțin în palatele lor de la țară, vor să fie cât mai aproape de centrele de guvernare. Își construiesc reședințe în oraș. Cu timpul, acestea devin principala lor reședință. Dintr-odată, pe mulți dintre ei îi interesează felul în care arată orașul. Urmarea? Planul orașelor se schimbă radical. Se schimbă, inevitabil, și rostul piețelor, și raportul lor cu restul spațiului. Dacă așezările medievale vechi au o structură bazată pe nevoile întregii comunități, orașele se modifică pentru a corespunde gustului aristocraților.
Tmișoara, România
În zona esteticii urbane se întâmplă transformări esențiale. Când străzile devin drepte, perspectiva se deschide, oamenii încep să vadă mai departe, până dincolo de prima curbă. De aici până la a teoretiza vista e doar un pas. Vista, necunoscută Antichității clasice, presupune o concepție urbanistică mult mai complexă: monumentele și statuile nu trebuie văzute doar de aproape, ele reprezintă un reper și când se află la capătul unei străzi lungi care, dreaptă fiind, permite ochiului să pătrundă în piață de la mare distanță. Ceea ce înainte fusese un efect întâmplător, devine acum element de studiu. Arce triumfale, coloane comemorative, statui sunt construite în așa fel încât să fie frumoase și de la distanță. De aici până la axele ceremoniale care vor străbate orașele, legând între ele piețele, mai e doar încă un pas. Lisabona, privită de sus, dezvăluie dintr-o privire transformările făcute, sub coordonarea marchizului de Pombal, după devastatorul cutremur de la 1 noiembrie 1755. Piețele Lisabonei reprezintă un adevărat sistem. Bulevarde largi și aliniate leagă Piața Comerțului de Rosio, Rosio de Figueira, Martim Moniz și de Restauradores, Restauradores de Praça do Marquês de Pombal, și toate au în mijloc monumente impresionante.
Lisabona, Portugalia
Ca o piață să existe, clădirile nu sunt suficiente. Orașele sunt un amalgam de oameni și clădiri, iar relația dintre cei doi termeni nu e atât de clară pe cât ar părea la prima vedere. Oamenii construiesc clădirile, iar felul în care o comunitate își pune în spațiu povestea, istoria, religia, credințele de orice fel, nevoile concrete ale vieții de zi cu zi nu e până astăzi foarte clar, căci nenumărate nuanțe ale acestui proces complicat scapă și, probabil, nu se va lăsa descris complet niciodată. O piață e arhitectura ei, dar, în același timp, e mai mult decât arhitectura ei. Întreg trecutul, înlănțuit într-un sistem vizibil-invizibil de relații cu imaginarul simbolic al comunității, își face simțită prezența în existența pieței.
Viața piețelor din Europa e diferită de la oraș la oraș, de la țară la țară, de la cultură la cultură. Spre miezul nopții, când ultimii trecători solitari traversează destul de grăbiți piețele orașelor din nordul Germaniei, îndreptându-se spre casele lor, piețele din Peninsula Iberică sunt încă pline de veselie, de zgomot, forfotesc de o lume care pare să nu aibă mâine nici o treabă. Aglomerația continuă acolo câteva ore peste miezul nopții. Hotărât lucru, cel mai viu spectacol al piețelor de pe continentul european e oferit de orașele spaniole. Iarna, contrastul dintre nord și sud se temperează sub acest aspect, pentru că piețele nordice au târguri de Crăciun, iar piețele din sud sunt mai goale decât vara, deși, cu siguranță, tot ele ies în câștig. Piața unui oraș european, din orice țară ar fi el, trăiește de la anotimp la anotimp ritmuri și ritualuri diferite, capătă alte înfățișări.
Piețe urbane sunt de găsit peste tot în Europa, iar pe site sunt prezentate piețe de pe întreg continentul. Europa are însă, la capitolul piețe, câteva zone privilegiate. Sudul mediteraneean excelează, clima i-o permite, dar și coasta Mării Baltice are piețe excepționale, mult mai puțin știute față de cele din sud, dar care merită atenție deplină. Există o evidentă diferență între nord și sud, dar piețele sunt chiar mai grupate de atât. Cine își ia răgazul să le poziționeze pe hartă constată că piețele frumoase, piețele estetic interesante, piețele cu poveste sunt situate mai ales în câteva regiuni ale Europei și formează un soi de „rețea“. Mult înainte ca internetul să se fi inventat, conexiuni invizibile legau orașele între ele, creând sisteme urbane oarecum similare. Oricât de diferite ar fi între ele, piețele au ceva consistent în comun, de la funcțiile lor, până la felul în care se arată viața oamenilor în ele.
Țara piețelor e, prin excelență, Italia. Aproape toate piețele socotite capodopere se află în orașele de la nord de Roma. Greu să găsești una despre care să poți spune că e necunoscută ori prea puțin știută. M-am străduit, totuși, în selecția de pe site, să aduc în față unele mai puțin umblate de turiști, dar foarte interesante pentru istoria urbanismului, precum Palmanova. Sau cea de la Pitigliano, poate nu atât de interesantă în sine, cât mai ales în contextul spațial strâmt, dar foarte bine structurat al micului oraș medieval cocoțat pe un tuf vulcanic. Numărul piețelor din Italia de Nord e foarte mare, mai mare decât al orașelor, pentru că orașele au sisteme de piețe, nu o singură piață. Jumătatea sudică a Italiei e, în schimb, cu mult mai săracă în piețe frumoase, deși există și aici excepții notabile.
De cealaltă parte a Adriaticii, piețele orașelor de pe Coasta Dalmată trebuie înțelese ca o prelungire a tipului de piață venețian. Coasta dalmată e o zonă nu suficient comentată la capitolul piețe. Orașele de aici au fost posesii venețiene, dar întâlnirea cu alte culturi, în special cu cea sud-slavă, a dat piețelor lor nuanțe locale absolut spectaculoase. Slovenia, Croația și Muntenegru împart aceste orașe, dar piețe interesante sunt de găsit și în alte țări balcanice.
La nord de Alpi, în Europa Centrală, pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar, numărul piețelor urbane interesante e, din nou, foarte mare. Piețele istorice de aici, mai târzii cu câteva secole decât cele din Italia, au fost influențate mult de acestea din urmă, dar au linia lor și propria personalitate. Chiar și pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar însă, distribuția nu e uniformă și, paradoxal, nu Austria, centrul puterii, le adună pe cele mai multe și cele mai interesante. Toate cele aproape 40 de orașe istorice din Boemia și Moravia declarate de guvernul ceh rezervații arhitecturale și protejate prin lege se dezvoltă în jurul unei piețe mari și foarte frumoase. E o nedreptate că piețele de aici sunt atât de puțin știute. Orașe din Slovacia, Slovenia, Ungaria sau România au piețe care fac parte din același „model“, dar numărul lor e mult mai mic în aceste țări. Cam toate aceste orașe central-europene sunt, la origine, burguri ale coloniștilor germani, sosiți aici la începuturile Evului Mediu. Din nou paradoxal, sistemul de piețe al acestor orașe central-europene e mai „sofisticat“ decât cel al orașelor din Germania propriu-zisă. Germania păstrează, totuși, în ciuda bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial, câteva zone cu piețe foarte interesante, cum sunt cele medievale din Munții Harz și nu numai.
Altă zonă privilegiată la capitolul piețe e cea deja pomenită, Peninsula Iberică. Spania și Portugalia sunt țări cu piețe „dinamice”.
Dar chiar și acolo unde piețele sunt un „import cultural” recent, de secol XIX sau XX, cum ar fi orașele țărilor din Caucaz, între Marea Neagră și Marea Caspică, piețele sunt o sinteză foarte interesantă de tradiții și istorii locale. La Tbilisi, în capitala Georgiei, vechiul loc de popas al caravanelor de pe drumul mătăsii e astăzi piața Meidan sau Vahtang Gorgasali.
Ca orice selecție și aceasta, îmbogățită săptămânal cu o piață, e nedreaptă și incompletă.
Astăzi e un sat, cu 133 de case și o populație de nici 300 de locuitori. Bourtange a fost însă construit ca fort militar, în 1593, în timpul Revoltei Olandeze, la ordinele lui Willem cel Tăcut, funcție pe care a deținut-o până în 1851, când își pierde oficial atribuțiile defensive, pentru a fi populat de meșteșugari și agricultori. Misiunea inițială era de a supraveghea drumul care lega Groningen, oraș aflat sub spanioli, de Germania. E unul dintre cele mai spectaculoase forturi stelate din Europa. Planul pentagonal și rețeaua de canale și fortificații respectă proiectul original. Piața se află în mijlocul geometric și reia forma pentagonală a dispunerii construcțiilor în interiorul fortului. Perimetrul ei e perfect definit de 14 tei, a căror vârstă depășește 300 de ani. În piață se află casele cele mai importante, casa căpitanului, casa comandantului, casa directorului școlii, căci amplasarea clădirilor în fort a fost gândită ierarhic. Biserica protestantă datează de la 1869 și, semnificativ, e aproape de piață, dar nu în piață.
De partea portugheză a graniței, fortificațiile sunt și mai multe decât în Spania. Almeida se află spre nordul Portugaliei, o cetate cu 12 colțuri, de tip Vauban, construită în 1641. Spaniolii au intrat aici o singură dată în istorie, și atunci cu ajutorul francezilor. Piața, un patrulater neregulat, nu e chiar geometric poziționată, cum nici steaua nu e perfectă, dar rolul ei de centru e cât se poate de evident prin raportare la marginile cetății.
Coimbra e faimoasă pentru universitatea sa, iar piețele monumentale ale orașului sunt situate în zona universitară. Orașul deține însă și o mică bijuterie, modestă prin dimensiuni, dar convingătoare prin echilibrul proporțiilor și importantă istoric. E Praça 8 de Maio, aflată în centrul orașului, în fața mănăstirii Santa Cruz, în continuarea căreia se găsește Camara Municipal. Spațiul acesta mic reușește performanța de a nu se lăsa decât în mică măsură dominat de înălțimea și splendoarea fațadei manueline a bisericii în care sunt înmormântați primii doi regi ai Portugaliei. Clădirile de pe celelalte trei laturi sunt la fel de vizibile, de asemenea fântâna din mijloc. Contribuie la aceasta și redesignul contemporan al pieței.
La mică distanță de monumentala Praça do Comércio se află piața municipală, care găzduiește trei clădiri importante: Municipalitatea, Curtea de Apel și Arsenalul Naval. E o piață mică, liniștită, cu alte ritmuri față de Praça do Comércio, aflată, în linie dreaptă, urmând Rua do Arsenal, la nici 70 de metri. Praça do Municipio face în egală măsură parte din țesutul urban rezultat în urma reconstrucției orașului sub coordonarea marchizului de Pombal. Acest detaliu istoric e suficient pentru a face evident că ele trebuie înțelese contrapunctic, ca parte a unui sistem de piețe mai amplu, și nu izolat.
Orașul și-a luat numele de la contele Rodrigo González Girón, cel care, în secolul al XII-lea, îi alungă definitiv din regiune pe mauri, întemeind orașul pe locul unui fost castru roman, întemeiat, la rândul lui, pe locul unei așezări celtice. Fortificațiile solide vorbesc despre poziția la frontiera cu Portugalia. Paradoxal, această frontieră, cea mai stabilă din toată istoria europeană, practic nemodificată vreme de 500 de ani, a fost, de ambele părți, una dintre cele mai apărate granițe europene. Singurele lupte duse aici au fost însă cu armatele lui Napoleon. Nicăieri nu e mai evident raportul piață-margine decât în astfel de cetăți.
Construcția pieței începe în 1729, din ordinul lui Filip al V-lea, urmând ca piața să aibă drept principală destinație luptele cu taurii. E socotită astăzi una dintre cele mai frumoase piețe din Spania și din întreaga Europă. Spațiul oferă o iluzie optică paradoxală. Pare un patrulater perfect, deși forma e, așa cum se vede în fotografia aeriană, neregulată. Fațadele baroce ale clădirii care înconjoară și definește perimetrul pieței par perfect simetrice la o primă privire, dar, în realitate, nici una dintre laturi nu are aceeași înălțime.
Despre piața din Salamanca s-au scris cărți întregi și e socotită astăzi modelul absolut al piețelor spaniole.
Încă din secolul al XIV-lea, în Piața Sfatului din Brașov se desfășurau constant târguri și se schimbau produse. Pe atunci se chema Marktplatz. Spațiul e dominat de clădirea Casei Sfatului, construită în 1420. Ea oferă nu doar centrul pieței, ci și un interesant contrapunct cromatic, prin culoarea deschisă, la Schwarze Kirche, Biserica Neagră, aflată în vecinătate, vizibilă din piață. Deleted:
Piața își datorează existența marelui cutremur de la Lisabona de la 1 noiembrie 1755 și incendiului care i-a urmat. În locul lăsat gol de dezastrele naturale, e construit un oraș nou și regulat, rezultat al eforturilor de refacere coordonate de marchizul de Pombal, conducătorul guvernului regal.
Praça do Comércio apare pe locul ocupat înainte de curtea palatului regal, Terreiro do Paço, un nume încă în uz pentru piață, cu o latură deschisă către Tejo, cel mai mare râu al Peninsulei Iberice. Suprafața pieței e uriașă, 175 x 180 metri, printre cele mai mari ale continentului european.
Spațiul pieței are ceva din ambiguitatea întâlnirii dintre Orient și Europa. Nu e vorba de o singură piață, ci de două piețe unite, numite la fel. Între Sfânta Sofia și Sultan Ahmet Camii, cunoscută drept Moscheea Albastră, se întinde o piață cu fântână la mijloc, adesea numită Ayasofya Meydanı, deși denumirea oficială e Sultanahmet Meydanı. E o piață-grădină, pe locul în care în perioada romană s-a aflat Augusteion, forul lui Augustus. În mod paradoxal, piața lungă dintre Moscheea Albastră și Muzeul de Artă Islamică poartă numele de Parcul Sultanahmet, deși e mai puțin parc decât piața vecină. Nici un loc din lume nu condensează atâta istorie pe metru pătrat. Obeliscul lui Theodosie cel Mare e, de fapt, egiptean, și a fost adus aici în 390, de la Luxor. Sculptat în granit de Assuan, a fost ridicat în 1490 a. Chr. pentru faraonul egiptean Tutmes al III-lea. Coloana serpentină a fost adusă în 324 din templul lui Apollo de la Delphi, unde preamărea victoria grecilor împotriva perșilor. Turnată din aliajul armelor persane, retopit de greci, are acum 2500 de ani. Alt obelisc a fost construit în secolul al X-lea de Constantin al VII-lea. E de adăugat o „fântână germană“ ridicată la 1900 pentru a marca vizita împăratului Wilhelm al II-lea. Apoi, fațada Art Nouveau cu elemente orientale a clădirii care astăzi găzduiește rectoratul Universității Marmara. Moscheea Albastră și Sfânta Sofia definesc o latură a pieței. De partea opusă, Muzeul de Artă Islamică se află în palatul lui Ibrahim Pașa, vizirul lui Suleiman Magnificul. Kilometrul zero al Imperiului Roman de Răsărit a fost marcat de o coloană de marmură încă vizibilă în colțul de nord-est al pieței. Și nu e tot. Piața e, de fapt, arena hipodromului roman.
Văzut de sus, orașul vechi din Split se înfățișează ca o cutie dreptunghiulară în care cineva a așezat clădiri, străzi și piețe. Două dintre piețele din cetate sunt mari și, începând cu Evul Mediu, au deținut un rol cheie în istoria orașului, numit Spalato în italiană. Narodni trg, Piața Poporului, pur și simplu Pjaca pentru localnici, e atestată din secolul al XIII-lea și are câteva clădiri gotice superbe. Ceva mai încolo, la intrarea în cetate, e Trg Braće Radić, numită de localnici Voćni trg, adică piața de fructe, în amintirea vechiului și coloratului ei rol. Imediat în afara zidurilor medievale, se află o a treia mare piață, Piața Republicii, mai nouă, care trimite prin arhitectură la San Marco din Veneția. A fost construită în stil istorist la mijloc de secol XIX, pentru a arăta că Split, vreme îndelungată sub stăpânire venețiană, duce mai departe această tradiție. Sunt piețe foarte frumoase, fiecare cu o individualitate clar conturată, dar cea mai interesantă și mai veche dintre piețele din Split e de departe Trg Peristil, mai mică decât acestea, socotită însă de localnici inima istorică a locului. Istoria ei e cât se poate de specială. La origine, piața a fost curtea interioară a palatului ridicat pentru împăratul roman Dioclețian în anul 305, pe o suprafață uriașă, de 300 de metri pătrați. De fapt, jumătate din orașul vechi de la Split se află în interiorul zidurilor palatului, cel mai bine conservat palat roman ajuns până la noi. După ce romanii îl abandonează, el rămâne pustiu secole bune, până când locuitorii din Salona se refugiază din fața slavilor între zidurile sale, transformând fostul palat în oraș. Oraș va rămâne tot timpul. Ioan de Ravenna, primul arhiepiscop al locului, decide transformarea mausoleului lui Dioclețian în biserică. E momentul în care curtea palatului devine oficial piață a catedralei, cu toate funcțiile pe care le avea o piață medievală. Suferă transformări, dar parte din elemente se păstrează, inclusiv coloanele de porfir roșu.
Istoria orașului e legată de Veneția, dar Rovinj a fost întemeiat mult mai devreme, la începutul secolului al VIII-lea, pe o insulă separată de uscat printr-un canal îngust. Mult mai târziu, în 1763, către finalul stăpânirii venețiene, comunitatea colmatează istmul și orașul e unit cu uscatul. Printr-un proces clasic de synoecism, exact pe locul vechiului canal, se conturează în scurt timp un sistem de piețe, patru la număr, dintre care cea mai importantă e Trg G. Matteottija. Majoritatea clădirilor de aici sunt de secol XIX, dar preamăresc legătura trecută a orașului cu Veneția, reproducând chiar leul Sfântului Marcu pe frontonul primăriei. Piața principală a orașului rămâne Trg Sveta Eufemije, aflată pe culmea dealului, în punctul cel mai înalt, liberă pe trei laturi, privind spre mare, dominată de campanila de 60 de metri a bazilicii, cu statuia Sfintei Eufemia în vârf, rotindu-se în funcție de direcția vântului.
